Salată de gânduri...

Inutilitate. Stagnarea, lenea paralizantă transformă oamenii vii în obiecte, în umbre. Existenţe fantomatice...de la o zi la alta, li se stinge pofta de viaţă, sclipirea şi entuziasmul ca într-un somn prelungit. Devin străini... 

A trăi e în sine un nonsens? Şi totuşi, ne integrăm în lipsa de sens a vieţii şi astfel ne dobândim o linişte trecătoare.

E ca un continuu flux şi reflux, gest de desprindere, de deschidere şi de retragere, în încercarea de a fi util.

Mă gândesc şi la ceea ce se petrece în toate relaţiile – o anumită răceală intervenită după o perioadă mai mică sau mai mare de timp, începutul unei înstrăinări, a unei lipse de interes faţă de preocupările partenerului, o atenuare a dragostei.

Sărutările de dimineaţă, plimbările în doi, lecturile comune, privirile îndelungi şi complice, prinderile de mână şi restul, de ce se răresc sau dispar cu totul? Ok intervine rutina, monotonia dar cum de ne scade interesul atât de tare? Unde dispar dovezile de dragoste înfocată? Ce se întâmplă de îi iau locul curiozităţii, dezinvolturii şi emoţiei - o atmosferă de doliu, de plictis şi iritare, în schimb?

Dar remediul, antidotul ori calea de salvare pentru toate astea, unde poate fi găsit?

De ce lucrurile care te atrag la început ajung să te scoată din minţi apoi? Iar pe cele care-l făceau adorabil ajungi să le urăşti cel mai mult?

Poate că ne-am obişnuit să nu fim liberi, să transmitem din generaţie în generaţie aceleaşi învăţături şi obiceiuri proaste, poate că de la atâta ipocrizie, astea sunt consecinţele.

Poate că ne place să fim aşa...dependenţi. Poate că de aceea, ne lăsăm mereu călăuziţi de altcineva. Pentru că aşa putem arunca întreaga responsabilitate pe umerii altcuiva, să existe mereu cineva pe care poţi da vina şi cui să-i scoţi ochii.

Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb: cât de inteligent eşti dacă mereu te laşi ghidat de altcineva, dacă mereu încerci să mulţumeşti pe careva? Cred că oamenii înţelepţi şi de succes au înţeles anumite lucruri şi au învăţat să-şi asume responsabilitatea şi să accepte lucrurile aşa cum sunt, nu cum ar vrea să fie. Au ajuns la starea aceea de putere interioară şi au încredere în propria judecată.

Ne sperie provocarea responsabilităţii şi de aceea alegem calea uşoară sau la îndemână? Cum poţi să-ţi găsesti drumul tău dacă nici nu-l cauţi?! Cum poţi accepta viaţa cu toate problemele ei, dacă fugi de responsabilitate, asumare a lucrurilor? Şi de ce e atât de greu de realizat lucrul ăsta?

Mă întreb: de ce e aşa greu de acceptat că el nu e ca tine? Suntem diferiţi, avem lumi, trăiri şi percepţii diferite...de ce încercăm să cosmetizăm totul  şi ne creăm idealuri false? De unde dorinţa asta de a "repara" tot, când totul e perfect aşa cum e, prin simpla natură?

Tu şi eu. Pulbere de stele...

Nu ştii niciodată ce se ascunde în spatele uşilor închise, nu ştii niciodată ce se poate întâmpla până când nu încerci…

Noi toţi avem potenţialul pentru a face lucruri frumoase, pentru a aduce magia în lumea în care trăim.

Am împărţit îmbrăţişări strânse, pătimaşe. Am împărţit aceleaşi ceşti, aceeaşi farfurie, aceleaşi cărţi, filme, piese, trăiri, am împărţit lucruri în doi.

Am râs de atâtea ori cu o poftă nebună de-au răsunat pereţii, am urlat, am stat ore în beznă tăcând, ore întregi făcând..nimic.

Am rupt haine, am stricat lucruri, ne-am dezlănţuit liber...

Am găsit luminişuri, am cutreierat dealuri, câmpii, păduri şi pajişti, zburătăcind nestingheriţi.

Am umblat desculţi pe iarba sărutată de rouă, ne-am lăsat urma în nisip, am luat pulsul mării, ne-am jucat cu zăpada proaspăt aşternută,  am fost creativi, naturali,  am fost spectatori dar şi actori şi am colorat vise ţinându-ne de mână.

Ne-am împărtăşit viziuni, ne-am avântat cu elan în neprevăzut, ne-am mângâiat sufletele şi privirile. Ne-am certat şi împăcat, ne-am rănit şi ne-am vindecat, am zdrenţuit speranţe şi ne-am făcut altele noi. Ne-am completat dar am fost şi în competiţie unul cu altul.

Ne-am fugărit şi ne-am aşteptat unul pe altul. Am împărţit zile şi nopţi, ne-am răcit şi rătăcit la fel de intens. Ne-am lipit de ziduri, ne-am consolat unul pe altul, am orbecăit în beznă, ne-am comportat haotic. Ne-am împărtăşit temeri, taine şi plăceri.

Am gustat din nectarul dulceag al vieţii. Am murit şi am înviat. Am zburat ore-n şir neîntrerupt, am căutat cu lumînarea în pustiu, am fost ca-n transă. Am urmărit forme desenate-n întuneric şi ne-am lăsat intrigaţi. Am atras priviri oriunde am mers, am sclipit ca nişte licurici în întuneric, călăuzindu-ne unul pe celălalt.

Pe vânt şi nori, soare şi ploi, uneori ne-am zâmbit, alteori ne-am minţit. Noi, încă tineri, încă fără griji, încă entuziaşti ne-am tot jucat, ne-am iubit ca nişte copii într-o poveste.

Ne-am prins în capcane şi...ne-am eliberat altfel. Am urcat pe scara profunzimii. Tu ai fost ca un cadou vrăjit în care emoţia descoperirii te copleşeşte, îţi îmbată simţurile, te aprinde şi totuşi...nu descoperi exact ce conţine, de unde provine şi ce vei face cu el...

Toate aceste nimicuri mi-au colorat zilele, toate lucrurile simple, toată bucuria mărunţişurilor care naşte emoţie, face ca totul să merite. Nu vreau să iau nimic înapoi.

Oare ce o să se întâmple...?

Nu ştiu, pentru că niciodată nu ştiu dinainte şi, undeva în adâncul sufletului meu, îmi dau seama că nici nu contează. Ăsta e farmecul lui nu ştiu, al spontaneităţii, imprevizibilului. Nu te menţine pe linia de plutire vreo garanţie sau vreo răsplată, ci infinitatea de posibilităţi...Călătoria

Şi poate, poate c-o să se întâmple...

We are star dust, reaching out to the universe.

Labirint de sentimente...

Dacă ai putea să percepi toate lucrurile fără greutate...de-ar fi toate străvezii să poți privi dincolo de coajă, drept în miez, în miezul lucrurilor și al faptelor. Adevăratele întâlniri ne aruncă în afara noastră, ne pun într-o stare de transă, de creație permanentă. Amuzăm și uimim...inclusiv pe noi înșine.

E greu să întâlnești persoana ideală pe care s-o suporți pe termen lung.

Marile iubiri sunt atât de nebunești. E o mare diferență între marea iubire și iubirea potrivită, însă lăngă cel care te face să strălucești merită să rămâi.

Atâtea culori are sufletul tău...mă urci și mă cobori, fără să știu unde voi ateriza până la urmă. Uneori viața alături de tine pare a semăna cu un joc de popice, în care în loc de bile se folosesc grenade.

Mă simt captivă într-un spațiu ciudat, prinsă în acest vârtej în care totul se petrece cu 100 km/h...Inima mea cunoaște atâtea povești...

Știu că pasiunea se consumă destul de repede dar ești în mintea mea...

Tu...entuziast și direct...uneori prea direct. Creativ și plin de idei ingenioase. Talentat. Cu tine am izvor de emoții nesecat, cu tine nu există momente plictisitoare.

Tu cu pensulele și culorile tale, tu cu creionul tău magic cu care schițezi lumea. Tu care arunci bucăți de suflet pe o paletă de culori și din acuarelele tale curge iubire peste portrete...

Tu...Exasperant de intolerant, nesimțitor, egoist și pretențios. Îndrăzneț și fără prea multă răbdare. Insiști să fii primul în toate, unicul, în special primul în inima mea. Ești posesiv dar aștepți o încredere oarbă din partea mea. Nesăbuit. Un rebel din naștere. Genul care sfidează orice, trebuie să iubești ce iubește el și să urăști la fel. Ar trebui să i se predea ceva lecții de modestie băiatului ăsta!

Nu fugi de el și nu fugi după el – gen. Trebuie să fac echilibristică între interes afectuos și detașare distantă. El este genul care nu se uită în spate, fiind foarte posibil să rămân în urmă. E greu să țin pasul și totuși ceva e...

Tu storci din relație toți fiorii, toate suspinele și culmile extazului posibile. Fără rezerve și fără frâne!

Copilul zodiacului. Noi doi suntem apă și foc, ca două poluri total opuse. Tu ai o mulțime de nuanțe și contururi...

Tu.Specialist la critici directe, la obiect, poți răni foarte ușor fără să clipești măcar. De aia rămân mută uneori. Chiar trebuie să fac apel la toată înțelegerea și dăruirea de care sunt capabilă ca să nu te strâng de gât și totuși să rămân în preajmă. 

Exasperant uneori, fără pic de tact! Nu e genul care să întoarcă problema pe toate părțile, ca mine. Tu nu-mi asiguri stabilitatea și încrederea de care am nevoie. Eu sunt o ființă romantică, sensibilă iar tu nu știi să înțelegi asta. Nici măcar nu încerci. Tu ești lipsit de introspecție și emoție profundă, spre deosebire de mine. Mă rănești suficient de tare și totuși ceva mă trage înapoi spre tine ca un magnet. Drumul spre tine mă duce iar...

Suntem firi atât de opuse și totuși...Ce-mi place așa mult? și cum îi faci față unui asemenea bărbat când vezi că aveți o viziune de viață mult prea diferită? Cum faci față unui comportament vulcanic, dinamic și schimbător ca al lui? Ahh...

Insomnii...

Cu toții suntem la fel, toți simțim durerea, dezamăgirile. Toți avem haos în viața noastră și ne dăm seama într-o zi cât de aiurea stau lucrurile. Viața poate fi foarte confuză. Cu toții avem nevoie de ceva, de cineva care să ne distragă de la toate relele.

Cred că ne-am speria dacă am ști de la început cât de greu ne va fi să devenim cineva, câte dificultăți vom întâlni și de câtă luptă e nevoie să nu fii o non-persoană, un gol.

Eșuăm, eșuăm, eșuăm în mod constant. Îi dezamăgim pe ceilalți și uneori pe noi înșine. Uneori slăbiciunea ne copleșește, ne sugrumă, ne ia puterea. Totuși, fiecare lecție e prețioasă, are rolul ei.

Let it be...beautiful. Năuca seducție care îți îmbată simțurile...

Ce este un cuplu? Renunțarea la existență și la libertate în schimbul siguranței? Care siguranță?.. faptul că te arunci în necunoscut, fără centură de siguranță, într-o uniune aparent deloc premeditată. Îți desfășori viața în jurul unei singure ființe spre o destinație necunoscută și incertă. Până la următorul stop, sau până la următoarea stație? și dacă nu știi unde și când să cobori? Dacă nu știi când e cazul să renunți, să abandonezi, să te oprești? și faptul că devii dependent de cele mai mici și enervante capricii și fixuri ale partenerului, unde-i distracția? Detest tendința asta de a-l imita pe celălalt, îți sugrumi propria existență, propriile porniri pentru ce? pentru similitudine? 

A iubi înseamnă să-i dai celuilalt, cu propriul tău consimțământ, o putere infinită asupra ta?! Cumva contribuim singuri la propria servitute? Devenim docili, constanți, anoști și ne și place?...și chiar e absolut necesar?

De ce de ființa cea mai dragă nouă ne temem cel mai mult?

Și toate incertitudinile care te țin treaz în miez de noapte, toate minutele dureroase petrecute întrebându-te asupra enigmei celuilalt, toate suferințele...unde dispar? Cum le estompează mereu timpul de nimeni nu pomenește de astea, de câte ai tras ca să ajungi aici, câte cicatrici s-au adunat și câte suspine ai strâns? De fața cealaltă a omului, de cealaltă față a iubirii și a timpului de ce se menționează atât de puțin și cum ajung să nu mai conteze, să nu îți mai pese? Cum trăiești intens, cum uiți intens? Timpul schimbă totul...

și dacă ești altfel? și dacă crezi doar în tine și în libertatea ta, dacă urăști granițele și constrângerile, unde te încadrezi?!

Ceilalți nu sunt niciodată nici atât de îndrăgostiți, nici atât de indiferenți pe cât îi crezi!

Călătoria spre destinul nostru...

Cărarea unei vieți poate avea multe ocolișuri și întorsături ciudate și nu ajungem întotdeauna acolo unde am pornit. Totuși întotdeauna există o rațiune, deși poate să treacă mult timp până ce vom înțelege.

E plin orașul de fantome...fantomele foștilor iubiți, fantomele vechilor greșeli, fantomele deciziilor luate în grabă sau a celor gândite îndelungat, ale sentimentelor răscolite și a celor renăscute.

Lucrurile se strică, oamenii mor, relațiile se  destramă. Ăsta-i ciclul timpului, mersul lucrurilor. Și atunci, uneori trebuie să tragi adânc aer în piept și să-ți dai un RESET ca la calculatoare. 

La fine, asta suntem: niște mecanisme mai mult sau mai puțin complicate, cu propriile setări. Se poate ca un Refresh să rezolve lucrurile sau să ne ofere noi unghiuri ale problemei. Sau e nevoie de un reboot poate. Uneori se poate ca butonul de refresh să fie la iubitul tău. Dacă l-ai învățat cum să aibă grijă de tine și dacă-l lași să se aproprie de tine suficient de mult, el va fi ști cum și ce să facă în momentele în care ai nevoie. Se întâmplă să avem nevoie de alți oameni, din când în când, ca să funcționăm cum trebuie. 

Suntem niște animale sociale care nu știu să se gândească și să se bucure de energia frumoasă a acestei planete.

Atâtea drumuri, atâtea ocolișuri...atâtea alegeri, atâtea greșeli...nu știm niciodată dacă am ales bine, dacă suntem pe drumul cel bun, dacă semnele nu cumva le-am interpretat greșit?! Atât de multe întrebări...

Uneori am senzația că facem parte dintr-un plan mai mare și că nu cunoaștem decât o mică parte din misterele acestei lumi. Parcă e chestiune de timp să ajungem acolo unde ne este destinat să ajungem. Poate că nici timpul nici distanța nu sunt ce credem. Poate că e doar percepție.

Acum referitor la dragoste: dragostea face lumea un loc mai bun, mai frumos. Ea dă speranță, răstoarnă echilibrul și face ca totul să fie suportabil. Bun. Când vine vorba de relații, nu pot să nu mă întreb: de ce ne certăm?

De ce cu cât știu mai multe unul despre celălalt, și ajung să se cunoască mai bine, descoperă lucruri, ajung să se certe atât de des, din motivele cele mai mărunte? De ce țipă unul la altul și cum se naște avalanșa asta de urlete? Ce se întâmplă, unde dispare toată dragostea și înțelegerea? Unde dispare bucuria de a fi cu celălalt?

A fi într-o relație înseamnă să te pui pe tine însuți pe un raft de păstrare?! Nu e asta ca și cum ai ieși de pe piață, nu mai prezinți interes? Cumva nu mai ai acces la toate noutățile, ți se îngustează aria de manifestare și sincer, devii plictisitoare, previzibilă. Ei bine, și cu adevărata tu cum rămâne? Cumva nu te pierzi pe tine însuți, încercând să ai mereu acceptarea și îndrumarea partenerului? Păpușă ghidată care se supune voinței altora... de ce? Ce face să merite toate astea? Ce te face să tânjești după o căsătorie?

Mă întreb de ce cei care vor să-și mențină burlăcia, să se bucure de toată libertatea și de toată distracția, nu sunt văzuți cu ochi buni de restul lumii?

De ce faptul că ții la tine și la libertatea ta e interpretat ca semn de anormalitate?!

Dacă suntem atât de diferiți, simțim diferit, vrem lucruri diferite...de ce este autoimpus acest aranjament numit căsătorie?

De ce trebuie să se căsătorească toată lumea și să facă copii? E așa un clișeu...

De ce nu aud de scenarii diferite? Altceva? Și dacă nu am visat niciodată cum aș arăta în rochia de mireasă și nici nu îmi doresc nuntă mare, ce? Și dacă majoritatea prietenelor mele s-au căsătorit deja, ce? Asta înseamnă că mă aproprii de termenul de expirare și am rămas cumva în urmă? Nu. Înseamnă că am drumul meu și îmi place să stau liniștită și să savurez peisajul vieții. Vreau să am timp să mă cunosc mai bine pe mine însumi.

Eu nu cred că viața noastră împreună poate fi mai frumoasă decât a fiecăruia separat, referitor la unirea destinelor. Lucrurile trebuie să decurgă de la sine, firesc, lin. Iar teatrul ieftin care se petrece la nunți, previzibil, parcă urmează același desfășurător, mă lasă rece.

Umbre și lumini...

Vreau un coșuleț cum e acela de picnic. Vreau să pun înăuntru, ca niște licurici în întuneric, lucrurile bune care mi-au traversat viața, toate amintirile frumoase, toate inimile calde. Luminițele de la capătul tunelului, prieteniile magice și experiențele ce mi-au atins inima. Să mă amuz de toate visurile prostești pe care le-am avut, de toți fluturașii din stomac, de toată naivitatea și agonia iubirii. Aș vrea să mă pot întoarce în copilărie, acolo unde nu cunoșteam  goana asta nebună, lumea asta plină de trădări, acolo unde cuvintele nu erau contrazise de timp. Aș vrea un moment de liniște, de detașare totală. Coșulețul meu magic, plin de chestii prețioase.

Și fug din nou de tot ce m-a rănit vreodată și încerc să peticesc speranța zdrențuită de incertitudinea lor, de lașitatea lor. Încerc în continuare să nu las viclenia și neîncrederea să câștige. Poate că totuși nimic nu e la voia întâmplării, avem un destin. Voi vedea alt răsărit, alte orizonturi, voi dansa în ploaie din nou. Va fi mereu un nou început. Poate că îmi plac începuturile, ideea unei file  goale ce așteaptă să fie umplută...

Poate că trebuie să învăț să țin ascuns bisturiul adevărului, să le spun doar ce vor să audă. Utopie...de ce le pasă altora de încercările mele de a atinge iubirea? și dacă sunt dezamăgită ce? Şi dacă sunt minţită ce? O să-mi treacă. Nu vreau să fiu obosită și resemnată doar urmărind, comentând, judecând spectacolul vieții altora. Poate că trebuie să mă conving singură de adevăr și minciună. E dreptul meu să mă revolt împotriva prostiei, prejudecăților și conformismului. Poate că nu vreau să trăiesc în frică, în neputință, în lașitate și prostie. Poate că vreau să simt gustul lumii în care trăiesc, poate că vreau să fiu colorată şi intensă, nu doar banală. Poate că nu vreau să stau cuminte în banca mea și să fac ce se cuvine, poate vreau să fac altceva. De ce deranjează asta așa mult pe toată lumea?!

Poate că vreau să fiu precum iubirile noi - care sunt pline de spaime, nu au niciun loc în lume şi nu au o destinaţie stabilită. E adevărat uneori se răcesc, se rătăcesc, uneori dispar în neant...alteori renasc mai puternice ca niciodată, iau o altă formă.   

Tocmai asta le face atât de unice şi speciale. Poate că nu vreau să fiu o altă vită din turmă. E viaţa mea, e alegerea mea cum vreau să trăiesc.

Eu cred că fiecare om are propriile lui sentimente, propriile lui percepţii asupra lumii în care trăieşte. Ne diferenţiază atât de multe. De ce e aşa greu de acceptat asta?

Cred că, dacă nu îţi place ceva, trebuie să spui de ce nu îţi place în loc să te forţezi să-ţi placă, în loc să te complaci. Altfel e viaţă mimată nu trăită. Mă enervează la culme oamenii care cred ei că ştiu ce trebuie să facă fiecare om în parte, la o anumită vârstă, într-o anume perioadă. Eu nu cred în limitări de genul, nu cred în anii cronologici ci în vârsta spirituală, în felul cum te simţi în pielea ta, cum te simţi în interior.  Nu doar să orbecăi ca prostul, să nu ai pentru ce trăi, să nu ai vise, idealuri, valori. Nu îi înghit pe ăştia superficiali, pe cei care copiază tot ce văd în jur şi se cred tari.

În general, oamenii cu ceva în cap au tendinţa să-şi simplifice viaţa, nu să şi-o încarce inutil. O persoană cu principii şi valori, nu atacă, nu jigneşte şi nu-şi pierde timpul cu bârfa ci caută să vorbească deschis, la obiect, vrea să spună ce gândeşte faţă în faţă nu prin intermediari sau mesaje, și apoi își vede de ale lui. Cei care îi împroaşcă cu noroi pe alţii şi îi condamnă, nu dau dovadă decât de laşitate, falsitate şi imaturitate. Pentru că dacă eşti capabil de sentimente frumoase, pure, nu ai cum să fii altfel, indiferent că eşti rănit, suferi, etc.

Mă uit cu atenţie la oamenii din jurul meu. Urmăresc scene, în special persoane despre care nu ştiu nimic. Mă las furată de peisaj, mă desprind. Oameni supăraţi, apăsaţi, trişti majoritatea. Dar mai ales, bombănitori. Mereu există câte ceva de care se pot plânge. Văd resemnare întipărită pe chipurile lor. E un peisaj dezolant, griul din oameni e greu de privit. Rar mai prind câte un zâmbet  fugar...fiecare este în lumea lui, cât mai departe de aici, cât mai departe de ce se întâmplă în jur.

Doar din când în când, văd un grup de şcolari veseli, puşi pe şotii ori câte un el şi o ea care par că sfidează viaţa şi se uită unul în ochii celuilalt şi zâmbesc larg, trâindu-şi iubirea în văzul tuturor. Dar ceilalţi se uită ciudat la cei doi, îi condamnă din priviri căci fac notă discordantă cu peisajul. Zâmbetele lor largi nu au ce căuta în acest peisaj. Ei ştiu încă să se bucure. 

Şi mai sunt acei oameni, care parcă ar fi goi pe dinăuntru, nu mai simt nici bucurie, nici supărare. Nicio emoţie, nicio inițiativă. Asta e pierderea lor...E alegerea fiecăruia până la urmă. Noi alegem ce şi cum vrem să fim. Noi alegem dacă construim sau distrugem, dacă înflorim sau ne veştejim, dacă vibrăm sau stăm indiferenţi și bosumflați.

Despre tine...

Între iubire și dispreț. Între pasiune și scârbă. Între tăcere și zgomot. Între zbucium și indiferență. Între șoptit și țipete.  Între atingeri, mângâieri și răceală. Între văpaia focului și frig pustiu. Între normal și neobișnuit. Între rațional și nebunie. Între natural și obligat. Între impuls și control. Mă învăț și mă dezvăț. În mine se dă mereu o luptă între toate ce mi le provoci. Mintea mea nu știe să trăiască în liniște, nu știe când să se oprească. Ceva din mine te-ar iubi, ceva te-ar devora (sau arunca la rechini). Dezacord total. Când să-mi ascult instinctul și când nu...

...e în stare să se joace, nu și-a pierdut inocența, e în stare să se mire, în stare să mă iubească pueril așa cum o fac copiii. El încă-mi vede fluturi în păr, el deschide ceva în mine și mă aduce înapoi...mă face să privesc lumea altfel,  cumva mă face pe mine să mă iubesc mai mult, căci mă văd prin ochii lui. E ca și cum m-aș vedea oglindindu-mă în el.

Ne mișcăm în același ritm al iubirii, ne cuprind aceleași temeri și neliniști, fugim împreună de clișee și de zidurile monotoniei. Noi îmbrățișăm pasional autenticitatea trăirilor, gândurilor, iubirilor. 

Și sper că mă aproprii de profunzimea ta, dincolo de capetele colorate și măștile frumos pictate pe care le afișăm fiecare în lume. Nu mă asemăn încă cu spiritul tău profund liber, cu toată dorința mea de a rupe brațele captive ale previzibilului și a cutumelor societății.

De când suntem împreună, trupul meu a devenit un mecanism dornic să-și arate iubirea, dorința, curiozitatea, dăruirea. Mă domină ceea ce SIMT nu ceea ce gândesc.

Nebunie instantanee, sensibilitate înnebunitoare, iubire senzuală, chiar joc de iubire, creativitate jucăușă.  Creionăm un curcubeu al viselor și devenim precum pisica - care are întotdeauna salturi pregătite și, sub ea, gheare gata de luptă...Asta mi se întâmplă cu tine.

Dar când mă refuzi și nu te ții de cuvânt, trezești în mine vechi angoase, temeri încă neexplorate. Dar sunt conștientă că nimic nu e ideal, perfect și  noi ne agățăm de iluzii ca să înfrumusețăm realitatea în care trăim. Ne păstrăm speranța. 

Uneori, dragul meu, creezi umbre...trezești  umbre fugare cu mesaje incerte, iau naștere abisuri de neliniști surde.  Uneori cerul se închide și viața parcă stă-n loc, sufletul-mi devine precum  furtunile de pe mare, speranța mi se năruie și se așterne neantul...refuzându-mi-te!

Viața-mi pare un labirint de oglinzi și imagini răsucite. Uneori înțeleg și accept că vrei să-ți afirmi dorințe, că există între noi temeri nerostite și noi speranțe înmugurite. Dar alteori nu înțeleg și mă simt negată și mă simt îndepărtată și atunci nu mai suntem noi ci EU și TU! Uneori nu-i nimic de înțeles ci doar de acceptat și asta mă enervează.  Mă enervezi când încerci să mă repari ca pe un obiect stricat și mă deziluzionezi. Oricum nu ai nici priceperea nici răbdarea de care ar fi nevoie.  Mă lași fără culoare, devii un pictor nepriceput care nu reușește să redea esența... Iar uneori putem spune orice și oricum însă conversația devine un joc de foarfecă de grădinar, unde fiecare taie vocea celuilalt de îndată ce răsare. Asta nu e bine pentru niciunul din noi, nu e nici constructiv.

Câteodată mă faci să mă deschid precum un boboc de floare, alteori mă inhibi la fel cum iarna nu te poți bucura de soarele acesta înghețat decât din spatele ferestrei.

Asfințitul colorează în portocaliu orizontul nesfârșit. Mă fascinează. Ca și tine. Și noaptea stelele...Oh, atât de sublime, magice la fel ca lumina lunii. Parcă invită toate scandalos la dragoste, părtașe la pasiunea și zbuciumul oamenilor. Iubesc Luna pentru ca îmi luminează nopțile, îmi mângâie sufletul. Pentru mine Luna este aliatul îndrăgostiților, creează climatul magic. Toate iubirile mele trăite sau netrăite s-au consumat sub clar de lună. Iar Stelele…le iubesc pentru strălucirea lor, pentru cum știu să tăinuiască secrete, milioane de secrete. Stelele îți știu povestea, deziluzia sau deznădejdea. Te ascultă, te privesc, și…tac.

De fapt, prin frumusețea naturii reușesc să evadez din realitățile grosolane ale acestei lumi...Găsesc acest mister al creației, această natură emoționantă, o călătorie în căutarea aventurii, a adevărului care se arată ochilor mereu într-o altă lumină. Aceeași dar mereu alta.

Zgomotul din orașe te asurzește, te imunizează în fața frumuseții, de aceea, mereu caut un loc liniștit unde pot redescoperi lucruri, locuri unde mă pot regăsi și mă pot umple de altfel de imagini.