Uneori tot ceea ce se întâmplă e asemenea unui film

Uneori tot ceea ce se întâmplă e asemenea unui film. Tu priveşti cu atenţie acest film, este atât de bine realizat încât te-a captivat. Te identifici cu unul din personaje. Care personaj? Habar nu am. Ceea ce el gândeşte, tu gândeşti. Ceea ce vede el, tu vezi. Trăirile lui devin trăirile tale. Sinele crede că este Eul. Uită de propria sa natură, vrăjit de frumuseţea sau dramatismul Creaţiei. A rupe această vrajă este ca şi cum rupi o legătură. Dar orice carte, orice film, orice piesă de teatru ajunge la final. Când un bărbat şi o femeie iau decizia de despărţire, nu înseamnă că e un eveniment neapărat trist. Despărţirea poate fi începutul unei vieţi mai adevărate, mai autentice.

Iubirea care cere încontinuu se transformă treptat într-o închisoare cu pereţi transparenţi. Lumea asta e plină de cerşetori, de oameni care îşi cerşesc iubire unii altora. Dacă suferi, suferi din ignoranţă. Nu există suferinţă acolo unde este iubire necondiţionată. Suferinţa apare nu pentru că iubirea există, ci pentru că iubirea e inexistentă. Ceea ce există în schimb este agăţare, ataşament, dominare, gelozie, control, frică, dependenţă. Iubirea curge dar nu spre cineva anume. Se întâmplă să fie cineva în direcţia ei.

Oamenii care nu se iubesc pe ei înşişi trăiesc, fireşte, cu un deficit de iubire, un gol pe care încearcă să-l acopere intrând în relaţii unde se aşteaptă să fie iubiţi. Nu poţi oferi ceea ce nu ai. Este ceva similar cu parfumul unei flori. Ea nu a înflorit pentru o anume persoană, nu urmăreşte anumiţi oameni care să îi simtă mirosul. Ea doar îşi răspândeşte parfumul. Cineva poate fi în preajmă si se poate bucura. De fapt, floarea se bucură de propriul ei parfum, de faptul că îl poate răspândi în jurul său. Cam aşa e şi cu iubirea.

Mult prea des căsătoria nu este decât o închisoare frumos decorată, pe care societatea o recomandă cu ardoare şi ai cărei rezidenţi sunt oarecum recompensaţi. Dacă există iubire de ce mai e nevoie de căsătorie? De ce trebuie să-mi ”asigur” dragostea ta printr-un contract legal? Da ce e căsătoria ca un contract de asigurare? Ok toată lumea o face la un moment dat. De ce? …Parcă suntem precum două maşini cu rezervoarele pe jumătate goale, fiecare visând despre cealaltă că este o benzinărie.

A nu face altuia ce ţie nu îţi place e o formă de a te proteja pe tine însuţi. Câteodată ne oglindim în sufletul altcuiva pentru că încetăm să mai fugim…chiar de noi înşine. Uneori lucrurile care ne produc suferinţă ne educă. Câteodată liniştea vorbeşte şi atitudinea ta faţă de evenimente influenţează rezultatele. Observ cât de multe ai de învăţat de la oricine dacă te opreşti să asculţi cu adevărat, să auzi ce vrea să îţi transmită omul ăla, fiindcă în goana asta nebună ratăm atât de multe, spune cât mai multe, acoperă pe oricine şi mai ales tu să ai ultimul cuvânt dar nu neapărat ceea ce ai tu de zis e mai important ori ştii mai bine. La fine nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui, nu-i aşa?

Observarea este non-interferenţă…să fii martor. Este ca şi cum ai sta pe malul unui râu, urmărindu-i atent curgerea, fără a încerca în mod stupid să reţii o anumită bucată de apă. În câmpul acesta de observare pură, detaşată şi liniştită, miracolele încep să se producă.

Momentele cruciale din viaţa noastră nu sunt nicicând planificate. Sunt aleatorii, spontane. Firea de iepure a unora nu e neapărat de blamat…aşa de precaut, aşa de discret. Sub învelişul lui drăguţ, adorabil, se ascunde o voinţă puternică şi o încredere de sine aproape individualistă. Şi totuşi, iepurele ţopăie întotdeauna peste obstacole şi năpaste şi aterizează mereu în picioare. Aşa că firea de iepure a unora e la fine, un model de a te descurca în diverse situaţii, de a-ţi depăşi limitele.

Iar sentimentele negative eu cred că dispar atunci când nu le mai opui rezistenţă. Nu mai lupţi cu ele, nu le mai negi existenţa ci înveţi să le accepţi, să le ignori. La fel e şi cu grijile, ele cresc precum copiii dacă le hrăneşti. Tu îţi alimentezi grijile prin energia pe care o investeşti în lupta ta. Dar cum viaţa e un flux, dacă le conştientizezi, le laşi să fie (îţi vine să urli – urlă, îţi vine să plângi – plângi, nimeni nu e de fier), nu mai au acelaşi impact, sunt înlocuite de altceva. Nimic nu durează.

Ochiul vede ce vrea să vadă, frumosul sau urâtul din jurul său dar dacă noi dăm toate straturile astea de aparenţe la o parte, vom simţi dincolo de ticăloşenia unora, mierea acestei vieţi.

Cine are o privire pătrunzătoare vede dincolo de ambalajul strălucitor.

De ce nu ies lucrurile aşa cum ne dorim când ne dorim...

Pentru că oamenii sunt diferiţi, simt diferit, reacţionează diferit şi au aşteptări diferite...

Pentru că nici Roma nu s-a clădit peste noapte, totul necesită timp, răbdare, investiţie, trebuie pas cu pas, treaptă cu treaptă şi să nu te dai bătut indiferent de obstacole...

Pentru că se poate ajunge uşor la conflicte, de cele mai multe ori cauzate de orgolii prosteşti...

Pentru că intervin o sumedenie de schimbări pe parcurs, de adaptări de-a lungul drumului şi uneori simţi că te lupţi cu morile de vânt şi nimic nu merită şi îţi vine să laşi totul baltă.

Pentru că uneori ne pierdem entuziasmul, energia...

Pentru că sunt puţini oameni corecţi, oneşti, de încredere, puţini care chiar cred în tine şi în lucrurile pe care le faci...

Pentru că lucrurile cu adevărat importante nu se trâmbiţează, ci se trăiesc pur şi simplu...

Pentru că nimeni nu e de neînlocuit...

Pentru că avem aşteptări nerealiste...

Pentru că lumea nu se învârte în jurul tău ...

Pentru că nu e de ajuns să visezi, trebuie să faci să se întâmple, să munceşti...1% inspiraţie, 99% transpiraţie...

Pentru că uneori ne construim lumea în jurul altor oameni şi ne pierdem autonomia, adunăm oameni de calitate îndoielnică, profitori, trădători în jurul nostru...

Pentru că oamenii sunt actori foarte buni, una spun şi alta fac, una gândesc şi alta spun dar nu asta contează ci tu să înveţi detaşarea, să înveţi să-l iei pe fiecare om aşa cum e, cu bune cu rele, fără să te afecteze, fără să o iei personal, să spui ce gândeşti, ce simţi, ce vrei dincolo de tipare, de ce se cuvine.

Pentru că cu cât timpul trece, cu atât oamenii devin tot mai încărcati de greutăţile vieţii şi se lasă pradă tristeţii. Îşi încarcă sufletul cu frustrări şi dacă nimic nu mai este bun în viaţa lor, este normal ca nu mai au de unde să ofere bine. Însă, cred că stă în puterea fiecăruia să aleagă sa fie bun prin faptele sale şi să nu facă rău gratuit.

Pentru că nu toate lucrurile le poţi face singur, de cele mai multe ori ca lucrurile să se întâmple ai nevoie de alţi oameni. Pentru că mulţi dintre ei au creierele intoxicate cu poveşti idioate, pentru că unii nu se maturizează niciodată, pentru că pot fi foarte cruzi cu cei care îi contestă sau nu le aprobă comportamentul..

Pentru că pur şi simplu nu a fost să fie...chestiune de noroc, voinţă sau întâmplare. Şi alte câteva mii de de ce-uri sau pentru că, fiecare invocând motive personale bazate pe experienţe personale. Nu contează asta atât de mult, shit happens...puterea de a trece peste evenimente neprevăzute, situaţii, de a depăşi, a ierta, uita, capacitatea de adaptabilitate e mult mai importantă, la fel ca conştientizarea şi  bucuria prezentului. Important e să lupţi pentru ce îţi doreşti, să nu te opreşti, să crezi în visele tale în ciuda tuturor obstacolelor.

Personajul lui Tolstoi din Război şi Pace, Pierre, spunea că “omul este făcut pentru a fi fericit, fericirea este în el însusi, în satisfacerea trebuinţelor omeneşti şi toată nefericirea îi vine nu atât din lipsuri, cât din prea mult belşug”. Eu cred că singura modalitate prin care poţi dobândi adevărata fericire este să faci ceea ce îţi place, ceea ce te defineşte şi te pune în valoare ca şi fiinţă. Nimic, dar absolut nimic altceva nu este mai important decat ceea ce simţi în interior...

Printre rânduri...

Într-o asemenea lume nu este loc pentru sentimente care să dovedească faptul că suntem jalnici, frustraţi, neputincioşi…Proşti nu sunt ăia care cer ci ăia care dau, cum e cazul Biancăi D. care îşi vinde nunta pe la tv, pe o sumă frumoasă de bani, sau cei care se înjură de 2 ori, se despart, se împacă, fac circ şi se balăcăresc pe sume importante. Vedete din carton. Totul s-a transformat într-o telenovelă jalnică. Da asta e piaţa, asta se vinde, asta se cere.  

Când mă gândesc la poluarea mentală realizată prin mass-media îmi vine să mă mut în altă ţară. Dar orice pădure are şi uscăciuni. Jungla urbană. Cred că ar trebui să ne băgăm minţile în cap, noi românii, să mai lăsăm scandalurile şi critica.

Trăim vremuri grele, cu preocupări intelectuale aproape inexistente, cu non valori, cu romantism tehnologizat şi cu lipsuri acute…de toate. Românii pe lângă faptul că se îndepărtează pe zi ce trece tot mai mult de esenţă, esenţial, am observat că foarte mulţi bani cheltuie pentru discuţii politice, speculaţii financiare, jocuri de noroc ori alte activităţi din care perspectiva îmbogăţirii pare rapidă şi sigură.  În realitate însă, prin astfel de afaceri se îmbogăţesc câteva mii, din banii câtorva milioane. 

Nu-i aşa că e adevărată zicala aia care spune că pe orbul cu ochi nu-i păcat să-l păcăleşti? Ne lipseşte pragmatismul multora dintre noi, ok fiecare e liber să facă ce îl taie capul, nu sunt în măsură să judec pe cineva, doar îmi exprim părerea, viziunea asupra lucrurilor.

O altă chestie care mă nedumereşte: nu avem bani, nu avem fonduri pentru mai nimic da e plin de catedrale, de mănăstiri impunătoare şi biserici la tot pasul. E full, mai mult decât ar fi necesar şi totuşi se construiesc întruna. Păi bine măi oameni buni, nu avem şcoli, cele care sunt esenţiale pentru viitor, nu investim în educaţie, învăţământ, nu investim pentru a crea locuri de muncă, apartamente pentru tineret, nu investim pentru spitale şi medicamente, pentru pensii sau alte nevoi dar în biserici pompăm bani întruna, ca să se lăfăie preoţii în lux, preoţi care n-au dat dovadă de înţelegere pentru necazurile românilor  şi vai ce credincioşi suntem. 

Mi se ridică părul în cap când mai aud pe vreuna că a cheltuit milioane de lei pe acatiste date la biserici sau pe nu ştiu ce slujbe, apoi se plângea că nu are bani, nu are noroc. Ok înţeleg că omul se agaţă de orice credinţă, orice speranţă când e disperat da chiar aşa nu ne folosim şi noi creierul, îl lăsăm să vegeteze? Ne-o facem cu mâna noastră, atâta falsitate, bătaie de joc, lipsă de interes, curiozitate sau logică e ceva de speriat.

E foarte important cum reacţionezi în clipe de restrişte, în momente de criză. Trebuie să înveţi cum să faci faţă furtunilor, să îţi controlezi ieşirile, căutând să fii cât mai diplomat, mai raţional. Să înveţi să te adaptezi situaţiei şi să nu faci o dramă din asta. Deşi sunt oameni şi oameni…unii se pierd cu firea alţii nu. Uneori trebuie să iei decizii rapide şi să ai curaj.

După cum spunea cineva: aflăm mai multe despre caracterul oamenilor într-o singură zi proastă decât în toate zilele bune la un loc. Conştientizează, simte prezentul, percepe realitatea, asta aş zice…asta face lumea mai interesantă până la urmă: să crezi în miracole şi în comori. Nu îţi pierde speranţa…

O nouă experienţă de iubire nu are nimic în comun cu experienţele trecute : e întotdeauna nouă. Nu poţi face ca iubirea să încremenească în timp, ea se transformă mereu. Chiar dacă vrei ca totul să rămână la fel, nici tu nici partenerul tău nu veţi rămâne ca atunci când v-aţi cunoscut. Iar tristeţea şi reproşurile nu servesc la nimic.  Nimeni nu pierde pe nimeni. Nu suntem ceea ce vor oamenii să fim. Poate doar o perioadă, apoi ceva se schimbă, uneori în rău alteori în bine, aşa e legea firii.

Până la urmă, nici trenul nu stă în gară o veşnicie, pleacă mai departe din punctul A în punctul B. Cred că pe lângă faptul că suntem marionete în mâinile lui Dumnezeu, fiecare cum îşi aşterne aşa doarme.

Farmec feminin...

Farmecul feminin sau magnetismul personalităţii feminine nu se naşte din forma exterioară, oricât de ispititoare ar fi acestea, ci din ce vine din interior, din echilibrul raţiune-sentimente, din modul de a arăta, de a se mişca, de a vorbi, de a se comporta. Un ambalaj frumos, o formă exterioară aproape perfectă, dacă nu e însoţită de raţiune şi setimente frumoase, vraja feminină încetează a mai fi umană, trecând în nivelul inferior, al instinctelor, de care doar bărbaţii brutali sunt interesaţi. 

Un bărbat adevărat caută mereu perechea lui ideală, care nu poate fi decât o femeie adevărată iar o femeie adevărată înseamnă mai mult decât a fi o femeie frumoasă... Atragem oameni care ne seamănă, ne oglindim în ceilalţi, iar dacă partenerul tău e superficial, snob sau cu alte astfel de trăsături înseamnă că nici tu nu eşti prea departe.

Am observat o chestie: evenimentele din viaţa noastră depind în mare măsură de starea noastră sufletească, atât în ce priveşte producerea lor cât şi percepţia intensităţii lor. Cu cât suntem mai bine dispuşi, cu atât ni se întâmplă lucruri bune, atragem evenimente fericite, percepem mai slab necazurile. Deci depinde de tine cum priveşti, cum  iei lucrurile, ce intensitate au, şi cum se răsfrâng asupra ta. Prin judecăţi, comunicăm cu noi înşine sau cu persoanele din jur, spunându-ne sau spunându-le adevăruri sau minciuni. Eu cred că atunci când spunem minciuni, ne amăgim, complicăm lucrurile, dezinformăm alte persoane, chiar dacă adevărul doare ori e deranjant e mai simplu să îl foloseşti decât să te încurci printre minciuni care fac rău.

De asemenea, cred că omul este o fiinţă extraordinară atunci când se dezvoltă frumos, când are idealuri, când luptă pentru visele sale şi e în armonie interior-exterior. Femeia, om complex ca şi bărbatul, nu poate fi apreciată dintr-o singură privire, deoarece posedă mii de însuşiri de personalitate pozitive şi negative, care nu se văd dar se manifestă şi în modul ei de gândire, vorbire, comportare. La prima vedere, remarcăm trăsăturile fiziologice care pot sau nu să corespundă baremurilor de frumuseţe din societate. 

Personalitatea nu cuprinde numai forma exterioară, care ne-ar putea induce în eroare, ci şi conţinutul psihic, concentrat în creier, prin care femeia gândeşte, imaginează, crează, iubeşte sau urăşte. Noţiunea de frumuseţe, pentru care suferă atâtea femei, variază de la o epocă la alta, de la un popor la altul şi desigur de la un om la altul. Aşa că: nu disperaţi niciodată dacă vi se pare că sunteţi urâte după canoanele societăţii în care trăiţi ! Întotdeauna se va găsi un bărbat care să vă aprecieze pentru ceea ce sunteţi cu adevărat!

Mai mulţi bărbaţi mi s-au plâns că femeia e o fiinţă înşelătoare, astfel că desconsiderarea şi dominarea ei prin forţă ar fi normale. Ideea că femeile nu sunt persoane sigure, că instabilitatea le caracterizează în tot ce simt, gândesc şi fac, e larg răspândită, la fel ca şi cea inoculată în subconştientul bărbaţilor că sunt superiori femeilor, că vor să se nască băieţi. DAR nu spun asta pentru că sunt femeie ci pentru că aşa e : nu e neapărat adevărat, e greşit şi incorect. Dragilor, nu toate femeile înşeală, nu toate femeile sunt curve, nu toate sunt în contradicţie cu spiritul bărbaţilor. Nu le puneţi pe toate în aceeaşi oală, sunt fiinţe care vă pot întregi psihic şi fizic. De ce înşeală, însă, unele? Păi din diferite motive..dacă sunteţi cinstit, imaginaţi-vă pentru câteva clipe că sunteţi dominat de o persoană mai puternică din punct de vedere fizic, care vă stabileşte reguli nedrepte, vă culpabilizează, vă terorizează, vă siluieşte, etc. Ce soluţie de ieşire din criză aveţi? Înşelăciunea! Folosirea inteligenţei şi a farmecelor feminine pentru a evita dominarea, terorizarea, brutalizarea, etc.  

Relaţia normală dintre un bărbat şi o femeie trebuie să fie dominată de cinste şi dreptate. Însă, sindromul de turmă şi gândirea limitată e la tot pasul. Aş spune ca un sfat pentru bărbaţi: până la proba contrarie, trataţi toate femeile cât se poate de corect. În mod normal, la un asemenea comportament, ele ar trebui să răspundă tot cu cinste şi corectitudine.

În altă ordine de idei, concepţiile de viaţă ale unei femei vor influenţa în mare măsură copiii, fiinţe nevinovate şi inocente. Dacă le veţi spune adevăruri, le veţi asigura o viaţă decentă, demnă de a fi trăită. Dacă veţi transmite către ei concepţii greşite, le veţi influenţa negativ vieţile şi condamnaţi şi o viitoare generaţie, formaţi greşit bărbatul de mâine. Şi totodată, concepţiile dumneavoastră de viaţă influenţează bărbatul cu care trăiţi, cu care trebuie să vă potriviţi personalităţile. Dacă nu ştiţi să vă alegeţi bărbatul cu care să vă înţelegeţi bine, veţi ajunge la divorţ sau veţi trăi greu. Lucru nedorit.

Revenind la farmecul feminin, ei bine el poate uimi, poate influenţa vieţi, traiectorii. Acest farmec feminin: un fel distins de a vorbi, un râs cristalin, un mers elegant…Seducţia implică ispită, influenţare şi atracţie…farmecul se poate transforma în vrajă şi magie, în carismă.

O persoana carismatică nu este neaparat frumoasă, dar are un eu puternic, care poate gestiona bine eventuale conflicte interioare şi are o imagine clară asupra realităţii. E capabilă să conducă prin puterea exemplului personal. Practic, charisma, dă greutate cuvintelor, te face să străluceşti, îţi permite chiar să le luminezi drumul celorlalţi. Farmec feminin prin independenţă, farmec printr-un simţ al umorului dezvoltat, prin naturaleţe şi inocenţa unui zâmbet. Oricum pe tema farmecului feminin se poate vorbi mult şi bine, e un subiect complex, o analiză subiectivă. Dar nu e asta ideea. Fiecare apreciază acest farmec în felul său.

Realitatea de zi cu zi...

Tinerii termină facultatea şi nu îşi găsesc de lucru. Bătrânii ajung la pensie şi nu îşi permit financiar mai nimic, economie la sânge, situaţia materială fiind destul de precară. Adulţii n-au timp să viseze - de dimineaţa până seara luptă ca să îşi întreţină familia, să plătească studiile copiiilor, înfruntând la fiecare ceas, realitatea crudă.

Lumea nu a fost nicicând aşa grăbită, aşa fremătată ca acum, crize economice, crize sociale, depresii, stres, degradarea mediului înconjurător, sărăcie. Toţi vor soluţii rapide, ca să rezolve măcar câteva din problemele lumii.

Şi în sufletul meu au loc mari conflicte, care pot dura şi luni de zile, iar clipele în care mă cufund într-o realitate magică, nu ţin, văd că de fapt, totul e de percepţie. Ok, am înţeles de mult că există doar momentul prezent, acum. Însă omului îi este foarte greu să se concentreze asupra prezentului, dincolo de teoriile pozitive şi îndemnurile altora. Întotdeauna se gândeşte la ce face, cum ar putea să facă mai bine, care sunt consecinţele actelor sale, de ce nu a acţionat şi cum trebuia să acţioneze...fie se preocupă de viitor, ce va face mâine, ce măsuri trebuie luate, cum să îşi îndeplinească visele, cum să evite ce nu îşi doreşte, etc. 

Dar live the moment e arareori...O idee ar fi să te împaci cu trecutul, dacă ai greşit să îţi ceri iertare sau să rezolvi cumva lucrurile, să duci lucrurile la bun sfârşit, să conştientizezi că la momentul respectiv ai acţionat cum ai crezut că e mai bine, să dai tot ce ai mai bun şi să poţi merge mai departe, altfel te vor bloca mereu greşelile trecutului. Rezolvă şi nu te mai gândi la ce a fost, cum ar fi fost. Ce e mai bun urmează să vină, nu îţi pune singur piedici în calea fericirii tale. După cum afirmă şi un studiu, cele mai bune lucruri din viaţă sunt gratuite, fericirea nu înseamnă să ai toţi banii dintr-o bancă, maşini rapide şi haine de firmă, ci familie, prieteni şi frumuseţea naturii. În ciuda faptului că oamenii sunt din ce în ce mai materialişti, e ceva să te regăseşti în lucruri simple : să simţi soarele pe faţă, să citeşti o carte bună, să te plimbi pe plajă şi să te culci într-un pat cu aşternutul proaspăt spălat, să priveşti apusul de soare, să răsfoieşti fotografii vechi şi amintiri şi să miroşi iarba proaspăt tunsă sau să asculţi ciripitul păsărilor. Pe mine astea mă fac fericită, printre altele. 

Eu cred că viaţa nu înseamnă numai să alergi după diverse, să te închizi în birouri rigide, cu zgomotul tastelor şi al aparatelor de aer condiţionat pe fundal, în care faci toate lucrurile pe fugă, dormi în fugă, iubeşti pe fugă, te cerţi pe fugă, munceşti pe fugă, mănânci pe fugă, fără să savurezi ceva sau să înţelegi ceva. Da avem nevoie de bani, avem nevoie de industrie, avem nevoie să muncim, să nu ne cuprindă lenea, să nu ne plafonăm, mai e nevoie şi de compromis, avem nevoie de toate astea, DAR cu măsură, cu cap, îţi poţi face timp şi pentru lucrurile importante pentru tine, dincolo de pretexte şi scuze. 

Sunt sătulă de patetica scuză: NU AM TIMP (dar pt telenovele şi cancanuri are timp). Avem timp să ne închidem în calculatoare, dar ele nu sunt ferestre în ziduri, de parcă viaţa reală s-a mutat în mediul virtual, ne amăgim ba cu una ba cu alta şi pretindem că ştim, că ne dezvoltăm sau pretindem că suntem fericiţi. Îţi spun eu, e TRIST să te trezeşti la un moment dat, că au trecut anotimpurile vieţii peste tine, şi lucrurile pe care le-ai tot amânat, nu le-ai mai făcut vreodată. AVIZI DE VITEZĂ! Chiar aşa când te-ai detaşat cu adevărat?...lasă-mă cu falsa pauză, vacanţă - 1 săptămână pe nu ştiu unde, fuga de colo colo şi obosiţi, frustraţi, nervoşi pe te miri ce lucru. Când ţi-ai ascultat simţurile, când nu te-ai gândit decât la tine o zi, când ţi-ai închis laptop, telefon, televizor doar SĂ RESPIRI? Când i-ai sunat pe cei dragi, nu pe fugă, nu ca pe un automatism, ci doar de dragul de a-i ASCULTA, animat de conversaţie, nu surd la ce spune? 

Ştii ce observ în jurul meu : oameni prizonieri în propriile lor vieţi, feţe crispate, oameni tot mai înverşunaţi, alergând în sprint de colo colo, roboţi rigizi care pierd esenţa pentru că nu au niciodată timp, oameni ce cară după ei POVARA prejudecăţilor, oameni ce ştiu titlul dar uită povestea. De parcă dacă s-ar opri...pierd trenul vieţii. Nu o să mai ai o a doua viaţă, să ştii, fii măcar tu o faţă zâmbitoare, chiar dacă trebuie să ţii pasul ca nu cumva să rămâi în urmă, trebuie să faci parte din lumea asta şi plăteşti şi tu preţul. Mai bine o oaie rătăcită şi în armonie decât încă una din decor, zic. Caută echilibrul...nici prea prea, nici foarte foarte.

Pot spune că marile lecţii pe care le-am învăţat, au fost când am părăsit zona de confort, şi mai ales, au fost tocmai cele pe care mi le-au predat călătoriile. Călătoriile îţi deschid mintea, îţi trezesc simţurile adormite la viaţă, trezesc spiritul de aventură, de nou, de curiozitate, familiar din copilărie. 

Întotdeauna am fost de părere că, e aiurea să rămâi în acelaşi loc mereu, să te plafonezi într-un loc făcând aceleaşi lucruri, văzând aceiaşi oameni, aceleaşi feţe. Ce se poate întâmpla interesant, diferit?...doar monotonie. Unele din cele mai frumoase amintiri le am din călătorii, din momentele de explorat, schimbat decorul. Şi da, vechiul pretext: Cine are timp şi bani pentru aşa ceva? Ei bine, părerea mea e că, nu e neapărat chestiune de bani, cât de curaj. 

În loc să faci mereu aceleaşi chestii superficiale, ieşit la terase, restaurante, etc, poţi să te urci în tren şi să pleci câteva ore, o zi, două undeva unde nu ai mai fost. Pleacă la munte, du-te la mare, plimbă-te într-un oraş care nu îţi e familiar, observă, ia pulsul altei locaţii, schimbă sezonul, cunoaşte oameni noi, obiceiuri, tradiţii, mentalităţi, fă ceva last minute. Îndrăzneşte omule, deschide-te unor experienţe noi, încearcă şi altceva!  Întotdeauna te poţi depărta de turmă, să faci şi altceva decât standard, riscă, ai grijă de tine şi de sufletul tău. Revigorează-te, capătă un suflu nou, deschide-te faţă de lume!

Eu cred că e bine să te provoci măcar din când în când, dincolo de rutină, să ieşi din tipare, să-ţi descătuşezi potenţialul. Crede-mă, te poţi întâlni la răscruce cu propriul tău EU, ori tu într-o altă lumină, descoperind lucruri de care habar nu aveai.

Pe lângă faptul că, viaţa noastră e o permanentă călătorie, de la naştere până la moarte, poţi face cea mai importantă călătorie - să te cunoşti pe tine însuţi. De tine depinde. Peisajul se schimbă, sezonul se schimbă, oamenii se schimbă, nevoile se transformă, cu toate astea, trenul merge înainte. Viaţa e trenul, nu gara. 

Încerc să trăiesc momentul, să merg pe principiul aici şi acum. Nu am nevoie de planuri pe 5, 10, 15 ani. Nimeni nu ştie ce va urma, cât stăm pe acest pământ. Învăţ să mă bucur de prezent, de ce am acum, de oportunităţi, fac ce îmi place şi apreciez orice trăiesc. 

Aşa că: nu te subestima, fă ce îţi doreşti, întâlneşte-te cu oamenii pe care îi placi, călătoreşte, informează-te, descoperă, profită de ce e frumos pe lume. Amânarea e hoţul timpului şi s-ar putea să nu mai apuci...Nu nesocoti harurile ce ţi-au fost dăruite. Nu trebuie să te îmbolnăveşti sau să pierzi, ca să apreciezi ce ai, poţi fi recunoscător şi azi, poţi aprecia procesul ăsta ce se numeşte viaţă. Miracolul vieţii este lângă tine, înţelege ce se petrece cu tine, conştientizează şi asumă-ţi. Avem tendinţa să interpretăm toate lucrurile care ni se întâmplă, aşa cum ne dorim, nu aşa cum sunt. Crede-mă că nicio viaţă nu e întreagă fără un dram de nebunie.

Tindem să valorizăm ceea ce vine de departe, fără să recunoaştem vreodată tot frumosul care există în jurul nostru, sub nasul nostru.

I am just fine...

Lume disperată să îşi pună cătuşe înainte de orice, să intre în „rândul lumii”, să o facă şi pe asta şi mai ales la o vârstă cât mai fragedă ca nu cumva să rămână neluaţi. Pe bune?! Uneori ne-o căutăm singuri cu lumânarea...

De ce naiba ne învârtim în jurul cozii, ne ascundem în pseudo-relaţii, pseudo-căsnicii, pseudo-fericiri?  Ok, aşa e lumea construită, se pierde printre atâtea măşti, asta e firea umană poate...Ştii ce ar fi bine să învăţăm? să credem doar în momente...momentul când ţi-a spus că te place, te iubeşte, că eşti ceea ce şi-a dorit. Crede omule în momentul ăla şi atât, dar în secunda în care a ieşit pe uşă ia-ţi gândul! Momentul a fost real...apoi nu mai contează. Secretul e să înveţi să te detaşezi de sentimente, să înţelegi că pierzi ceva, câştigi altele şi de multe ori, ce e mai bun urmează să vină. 

Voi cei care vă plângeţi ba de una ba de alta, voi acceptaţi jumătăţi de măsură şi îmi tulburaţi preţioasa mea libertate şi liniştea cu confesiunile voastre, pe care nu vi le cer, nu vi le smulg. Şi iar începi cu bărbati-miu, omul meu face şi drege...drame închipuite ori reale. Suntem fiinţe nu obiecte, nu ne aparţinem, de câte ori trebuie să mai urlu că detest al meu, a mea... De câte ori să îţi mai explic, că eu nu aparţin nimănui, că nu voi fi vreodată sub papuc, sunt liber arbitru... Şi îmi aparţin doar mie, plăcerilor şi dorinţelor mele, chefurilor mele, că dacă fac ceva e pentru că vreau, nu o să mă supună vreodată un lucru, o nevoie şi cu atât mai puţin un om. Şi aşa ar trebui să fie la toată lumea. Şi iar mă înebuneşti cu cele 101 feluri de mâncare pe care i le prepari soţului tău, de parcă ai câştiga vreun premiu pentru asta, ori e nu ştiu ce realizare.

La naiba, de parcă nu mi-ar fi destul de greu în rahaturile de zi cu zi, în lumea asta a bărbaţilor care văd  femeia ca pe un obiect, care mă văd doar un chip frumos şi atât şi se gândesc numai la jucăria lor din pantaloni. Acum mă seci şi tu cu paranoia ta. Mă faci părtaşă şi la ce nu vreau să fiu. De parcă dacă stai ca fraiera şi te frămânţi, nu o să se întâmple inevitabilul. Ce să îţi fac dacă eşti naivă, pui botul la tot ce îţi spune el şi îţi alimentezi singură nervozităţile? Ai vrut să fii "doamnă" nu?

Dacă iubirea stă doar în „cu cine ai fost?”, de ce ai întârziat? sau alte câteva mii de dc-uri imbecile... Atunci mă lasă rece. Suntem pasageri prin viaţa asta, nu deţinem nimic, totul ţine fix o clipă, un moment, nu-l poţi lega de tine că aşa vrei tu, nu sunteţi siamezi, îţi tot repet. Nu e nici măcar vina lui, că NU SIMTE când e ceva în neregulă, că nu ştie niciodată să întrebe, să pună întrebarea potrivită. Aşa e construit, nu e robot construit după dorinţele tale, aşa era şi înainte de a-l lua acasă. Dacă tu nu îţi asumi realitatea şi nu eşti conştientă, e doar vina ta că ai aşteptări nerealiste. Şi iar îmi sari în cap că nu înţelegi reticenţa mea în privinţa relaţiilor, mă faci nebună şi nestatornică. Şi iar începi cu negarea. Nu înţelegi fato că sunt sătulă de atâtea cazuri, de atâtea confesiuni, că ştiu şi ce nu vroiam să ştiu şi că nu mai cred...Că de fapt, sunt conştientă de cât de grea e viaţa de familie şi nu vreau asta pentru mine.

Când ţi-am arătat joaca vrăbiilor, acea furnică muncitoare, acel apus de soare minunat, te-ai uitat chiorâş la mine, mi-ai zis că am luat-o razna. Ok, dacă să te bucuri de lucrurile simple, frumoase, dacă să observi ce e în jurul tău înseamnă să o iei razna...atunci ce să îţi spun, mai bine stai şi plânge-ţi de milă şi fă un infarct de grija soţului. Nu înţelegi tu femeie frumoasă, că nu trebuie să laşi pe nimeni să îţi ia bucuria de a trăi?..să te bucuri de oameni, de muzică, de natură, de ieşiri şi să iei totul aşa cum vine, fără să alergi, fără să forţezi, fără să tânjeşti după cai verzi pe pereţi...Nu înţelegi că dacă îţi arunci frustrările asupra mea nu se schimbă nimic? Nu înţelegi că nu ascult de trebuie-urile, bine-urile şi musai-urile altora? Drama nu e la mine aşa cum spui, eu sunt liberă şi ştiu că dramă e să te resemnezi, să te dai bătut, cum o faci tu, puţin câte puţin, în fiecare zi. 

Eu am înţeles deja că relaţiile se deteriorează în timp, se consumă, se deşiră ca puloverul tău preferat, pe care l-ai purtat mai mult decât merita... Totul nu e decât o mare minciună. Ne minţim, negăm realitatea, ne ascundem şi agravăm boala sufletului. Când naiba o să înţelegi că liniştea şi fericirea ta nu depind de nimeni, că vine din interiorul tău şi din alegerile tale? Liniştea vine din detaşare şi conştientizare, nu celălalt te ridică, nu citatele, nu mesajele inspiraţionale, nu buddhismele, nici pozele, nici video-urile. Nimic din toate astea, toate vin din tine, tu trebuie să le înţelegi, tu trebuie să te iubeşti, să apreciezi, tu tu tu...degeaba le cauţi în lumea exterioară, nu ţin, sunt doar iluzii.

Viaţa e plină de frumuseţe. Observ-o. Observă albinele, copiii, feţele zâmbitoare. Miroase ploaia şi simte vântul. Trăieşte-ţi viaţa la întregul ei potenţial, şi luptă pentru visele tale. – Ashlay Smith

Lumea...

E o nebunie ce se întâmplă de sărbători : toată agitaţia, tone de cumpărături, prea multă gălăgie, prea multe politeţuri false...toate se umflă extra (mai ales burţile) parcă stau să explodeze. Nu înţeleg de ce nu profităm de timpul liber ca să ne bucurăm de linişte, să ne regăsim şi să ne petrecem timpul cu cei dragi. Să facem ceva pentru sufletul nostru. Gospodine încuiate în bucătărie, curăţenia de Paşti (nebunie generală), de parcă faci curat numai de sărbători...femei gata să-şi dea sufletul, transpirate şi muncite ca să arate cât mai wow. Sărbătoarea mâncării...Tradiţii, convenţii...Iar mă întreb ce o fi în capul unora?

Sărbătorile pot fi groaznice. Credeţi-mă este greu să facem faţă consecinţelor sociale ale aparenţelor, e greu să facem faţă eşecurilor pe linie.

Suntem animale sociale – infernul sunt ceilalţi. Când încercăm să adunăm informaţii despre lumea înconjurătoare, tindem să ne lăsăm călăuziţi de structura noastră biologică şi atenţia ni se orientează cu mare uşurinţă spre senzaţional, diferit şi nu atât de mult asupra relevantului.

Favorizăm ceea ce este senzaţional şi foarte vizibil. Acest lucru afectează modul în care judecăm realitatea sau „eroii”.  Nu rămân mult în memoria şi atenţia noastră dacă nu ne furnizează rezultate vizibile, dacă nu aduc constant dovezi ale activităţii lor. Trăim iluzia propriilor percepţii. Unele adevăruri le apar numai copiilor – adulţii sunt prea prinşi în viaţa de zi cu zi, în detaliile practice şi trebuie să-şi facă griji cu privire la „problemele serioase”, şi sunt sceptici ori încăpăţânaţi, abandonează aceste adevăruri pentru chestiuni aparent mai relevante. Şi totuşi, poţi vedea multe lucruri dacă te uiţi pur şi simplu. Nu fiţi înguşti la minte.

Lumea este dizgraţios administrată şi nici măcar nu ştii cui să te plângi. Varsă-ţi inepţiile...cui? Oricum sunt robotizaţi, absenţi, tot mai surzi şi mai orbi. Taci şi înghiţi. Le ţii pentru tine. Tu şi dialogurile interioare, oricum cleveteala şi frustrarea nu ajută pe nimeni, nu schimbă nimic. Cum dai o replică mai acidă, cum faci o remarcă realist de răutăcioasă, cum dau bir cu fugiţii, se uită chiorâş şi îţi mai şi aruncă vini ascunse. De parcă ei ar fi făcuţi din alt aluat, desprinşi dintr-o altă realitate. Laşitate. Pură resemnare, pură negare. Asta e tot. Mergi mai departe. Te gândeşti că toate au un sfârşit şi fiecare e liber să creadă si să facă ce vrea. Îmi vine în minte vorba unui dramaturg suedez care spunea că îi dispreţuieşte pe cei care au câini, pentru că el crede că sunt nişte laşi, care nu au curajul să îi muşte ei singuri pe ceilalţi. :))

Preţuiesc enorm libertatea, independenţa însă ştiu că nu ai şanse de libertate totală, pentru că cenzura te domesticeşte, iar dacă te opui domesticirii la care societatea te supune..nu prea ai de ales de fapt, ai muri de foame, ai deveni pustnic iar noi suntem animale sociale, avem nevoie de entertain. Chiar dacă asta înseamnă oameni bombănitori, răi sau buni, oameni gata să-ţi frângă aripile fără menajamente, cu sau fără motiv : Nu visa! Fii cuminte! Crezi că e aşa simplu?! Poartă-te frumos! Nu ai nicio şansă! Nu e bine, nu e corect, nu e etic, nu e, nu e...Şezi blând în lesă! Ai aşteptări prea mari, eşti prea pretenţioasă, eşti prea , eşti prea...

Şi uite aşa, la fiecare pas, libertatea de exprimare îţi e făcută afiş, că nu mai ştii ce e real şi ce nu, ce e bine sau nu. În fine, ideea e că trebuie să te adaptezi, aşa cum atunci când şofezi, adaptezi maşina condiţiilor de vreme, dar totodată să îţi vezi de drumul tău, de visele tale. Nimeni pe lumea asta nu ştie mai bine ca tine ce îţi doreşti, de ce eşti capabil ori ce vrei de la viaţa ta. 

Revenind, să fim liberi cică...păi asta costă cam mult..costă slujbe, prietenii, costă renunţarea la carduri, la asigurare, la pensie şi mai ales renunţarea la până când moartea ne va despărţi. Şi binenţeles, anihilarea socială...out of system. Deci nu ne convine. Aşa că pentru fiecare compromis, pentru fiecare renunţare poţi găsi o alinare, un refugiu sau altceva...a sweet cake. La schimb. Speli puntea şi e din nou senin. Revii la ce îţi place. Apoi înapoi la ce trebuie. Uneori devii confuz, nici nu mai ştii ce te animă...Atâţia de ce te zăpăcesc..de ce, de ce, familia de ce? 

Atâtea poveşti derizorii..sau poate sunt eu prea analitică, prea mă agăţ de cauze pierdute, prea multe întrebări existenţiale. Inutilitate, miciime...o mare vrăjeală. Întorci spatele...apoi te întorci tu, stai că parcă...să trăieşti în prezent, sfatul veşnic, nimic altceva nu merită ţinut minte şi totuşi...caut să găsesc, caut să regăsesc, caut să trăiesc, caut să retrăiesc, caut să înţeleg, caut răspunsuri care nu mi-au fost date, caut clipele în care nu am ştiut să spun ce era esenţial, caut toate lucrurile neîncheiate, care nu au avut rămas bun, toate vorbele nespuse, toate inexplicabilităţile aparente. Şi mă trezesc iar captivă, în acelaşi scenariu prost, din care nu înţeleg mai nimic. Mă uit captivată de acelaşi film vechi, pe care l-am tot revăzut şi căruia îi ştiu deja finalul. O să mă întreb iar ce caut eu aici? Cine e străinul care mă aşteaptă, care era povestea? Când a apărut iar prăpastia uriaşă dintre noi? Lipseşte emoţia, lipseşte surpriza...

Non sens general...Chiar dacă concediez personajele, le înlocuiesc, chiar dacă schimb locul, chiar dacă încerc să pun lucrurile la locul lor, să aplic lecţiile învăţate...descopăr din nou că e acelaşi scenariu penibil, cu aceeaşi traiectorie, banala normalitate. Tone de discursuri, direcţii infinite, pledoarii, spuse toate de parcă ar conta pentru totdeauna. Păcăleală, spălare continuă a creierelor, aceeaşi teamă că nu mai e timp, tentative de prietenii, tentative de relaţii, tentative de bărbaţi ori femei, tentative de vieţi trăite armonios ...cursă contra cronometru. Ceva de genul : I am so busy being busy...

Tired...

...Aş vrea să nu mai îmi pese, să devin o egoistă nemernică care îşi vede de drumul ei...poate că încă sunt prea umană. Sunt obosită de toate scuzele patetice, de toate promisiunile şi trădările altora, de toată victimizarea, de toate momentele în care am înţeles că şi tăcerea e un răspuns. Da, mă simt obosită de toate palmele vieţii care m-au trezit la realitate, de toate jurămintele de credinţă care nici bine nu au fost rostite că au şi fost încălcate. Primăvară mincinoasă...Aş vrea să treacă toate pe lângă mine ca pe lângă un surd, să nu le mai aud..Who cares?...iluzii, dezamăgiri, măşti, trădări...spectacol tâmpit, prost înţeles.

Obosită de toate iubirile false, de toată lipsa de autenticitate ori spontaneitate. La naiba cu toate! ...Toate sunt construite pe nisipuri mişcătoare, apar şi dispar, se nasc şi mor, vine valu şi le ia de parcă nici nu au existat vreodată.

Iubire necondiţionată...ce poveste frumos ambalată pentru proşti şi cât de ireală ori inexistentă. Fericire prefăcută ce se prăbuşeşte peste un munte de minciuni. Te joci, forţezi limite, profiţi şi vine vremea când dai şi socoteală..reversul medaliei. Trebuie să fii pregătit să plăteşti pentru că ţi-ai încălcat promisiunile, că ai trădat încrederea sau ai mânjit confesiuni...

Rămăşiţe de vise...Cine e mai vinovat ca altul?...cei care mint cu neruşinare? Cei care te strâng la pieptul lor binevoitor ca în secunda următoare să îţi tragă preşul de sub picioare? Cei care pretind că îţi sunt prieteni? Cei care pretind că te iubesc dar poposesc prin paturile altora? Ori aceia care dispar fără vreun cuvânt din viaţa ta, ca mai apoi, după ceva vreme, să reapară ca şi cum nimic nu s-a întâmplat şi se aşteaptă ca lucrurile să fie aşa cum le-au lăsat? Sau persoanele dragi care te trădează fără nicio remuşcare şi îţi întorc spatele când ai nevoie? Whatever...

Să fii deşteaptă e totuşi un handicap...bărbaţii preferă proastele, pe cele dispuse la orice pentru plăcerea bărbatului, doar aşa pot avea supremaţia. Cu cât vorbeşti mai puţin cu atât eşti mai apreciată. Parcă întreg universul conspiră să te facă nefericită, să te facă să te legi la cap fără să te doară...părinţi, prieteni, cunoştiinţe, media, reţele sociale etc. Femeile măritate te condamnă pentru libertatea ta, pentru curajul tău de a nu te supune, încearcă să te convingă că au luat cele mai bune decizii, să îţi garanteze că viaţa de cuplu e plină de satisfacţii, parcă nu mai termină în complimentat şi ipocrizii, de parcă e îndrăgostită de un înger. 

TOATE aceste sfaturi, inclusiv cele: nu e bine să ridici atâtea pretenţii, trebuie să faci compromisuri, să devii femeia-obiect, asta e misiunea ta, de dragul copiiilor, de dragul lui sau de dragul unor vieţi pierdute. O femeie trebuie să treacă cu vederea unele infidelităţi ale soţului ori nu ştiu ce porcării...Pe bune? Eu dacă aş aplica acelaşi comportament ca al lui..m-ar da la rechini. Scutiţi-mă! Sunt sătulă de femei care devin pe zi ce trece tot mai idioate, mai comprovirusate. El e un măgar şi să îl mai şi ador pentru asta, pentru ce naiba să-l apreciez? Pentru faptul că mă vrea cât mai umilă şi tâmpită?..şi mi se mai şi spune: Ei lasă că o să înţelegi tu mai târziu, într-o zi o să îţi schimbi viziunea, omul pe care îl iubeşti bla bla..Serios? Ghiciţi în stele sau se schimbă realitatea peste noapte şi o să trăim ca în basme? 

Whatever, vreau să rămân imună la astfel de sfaturi şi să fac cu viaţa mea ce vreau eu, nu ce „se cade”, decât să trăiesc cu o asemenea resemnare...Cum naiba să iubesc lipsa lor de atenţie, lipsa lor de intuiţie ori înţelegere? Nu, nu e timp pentru asta, nu e timp să fiu tristă, timpul e un dar preţios. Ok, trădarea e la tot pasul, e umană, trădarea ta, trădarea propriilor vise, aşteptări, experienţe, doruri, speranţe. Dar ştii că o să treci peste..merită mai mult sau mai puţin dar trece...de fiecare dată, iluzia unui nou început vindecă acolo unde au rănit alţii, se umple spaţiu gol, uităm... Îndârjirea de a supravieţui, speranţa nepieritoare şi bucuria clipei...Toate sunt etape, lecţii. La început toate ni se par grele. Apoi devin tot mai uşoare pe măsură ce ne învăţăm lecţiile. Viaţa e plină de urcuşuri şi coborâşuri. Ăsta e farmecul.

În ceea ce priveşte dragostea...

Dragostea nu înseamnă numai îmbrăţisări şi dulcegării. Cea mai puternică şi cea mai firească manifestare de dragoste este ca, atunci când toate merg prost, să-ţi laşi deoparte propriile griji, frustrări şi temeri, şi să încerci să-ţi ajuţi cât mai mult partenerul, în loc să intri în panică sau să faci crize de isterie, mai mult să înrăutăţeşti lucrurile.

Oamenii pot suporta multe mizerii dacă ştiu că pot conta cu adevărat pe devotamentul cuiva. Este baza unei bune relaţii. Bărbaţii sunt mai sensibili la suferinţă decât se arată, sunt plini de ei, pentru că vor ca tu să crezi că sunt puternici, deloc vulnerabili. Ei vor ca totul să decurgă cât mai firesc, cât mai lipsit de reguli, norme, bătăi de cap pentru ei. Deşi mulţi dintre ei se feresc de angajamente, se tem de implicări durabile, ei tânjesc de fapt, după afecţiune, mângâieri, laude, atingeri uşoare, preludiu.

Este foarte important pentru un bărbat să se simtă apreciat, să simtă că-l doreşti cu adevărat sau că tânjeşti după el. Orgoliul masculin e cam de necombătut, deşi se spune că în dragoste nu e loc pentru orgoliu, dar clar se cere mereu satisfăcut, mângâiat.  

Primul pas în înţelegerea orgoliului masculin este acela de a şti ca acesta poate fi rănit şi poate deveni fragil. Până unde merge orgoliul masculin? Merge foarte departe îţi spun eu... mai departe decât o sa afli tu vreodată...

Se spune că în dragoste şi în razboi este totul posibil...Dar nu în războiul orgoliilor, căci focul dragostei se transformă în incendiul minţii. Orgoliul devine o mască sub care fiecare se ascunde atunci când nu crede că poate să ducă la bun sfârşit investiţia sentimentală.

Aşadar, bărbaţii nu sunt ei cine ştie ce fiinţe complexe, ba chiar aş zice că nu sunt deloc complicaţi, sunt şi ei vulnerabili şi au nevoie de iubire. Ai zice că nu-i mare scofală - la fel e şi cu căţeluşii. Însă cu un căţeluş lucrurile sunt mult mai simple, te descotoroseşti mai repede de el când nu îţi mai place (fără lamentări şi scene jalnice), e şi mai rentabil, şi mai atent, mai loial (nu e trădător din naştere precum bărbatul...care dă vina pe tentaţii, legea firii şi alte scuze patetice), mai onest, mai credincios, etc., şi nu ridică pretenţii.  Dar lăsând gluma la o parte, asta e, aşa e legea firii, natura umană.

În ciuda stereotipurilor cu care sunt etichetaţi, de cele mai multe ori descoperi că realitatea e alta, nu e chiar aşa cum susţin miile de reviste, articole, etc. Procentul bărbaţilor care spun magica expresie : „Te iubesc” pentru a scăpa de discuţiile în contradictoriu, este destul de mare. Dar avem şi noi partea noastră de vină, îi constrângem, ameninţăm, manipulăm, etc.

Bărbaţii sunt mai atraşi de partea cărnoasă a unei relaţii, iar femeile, de licoarea ei. Dar ambele sexe vor să se scoale de la masă complet satisfăcute. Toţi jucăm nişte roluri, unii faţă de alţii, şi fiecare interpretează cum vrea fiecare rol. Suntem cu toţii actori pe scena vieţii. Şi remarc, că în vâltoarea rolurilor, societatea îşi pierde din ce în ce mai mult decenţa. Dar asta e altă poveste...

Apetitul sexual al unui bărbat seamănă cu...apetitul lui pentru hrană. Pentru un bărbat, un orgasm e ca şi cum ar face trei drumuri spre bufet. Cei mai mulţi bărbaţi, nu vor decât să închidă ochii şi să tragă un pui de somn. Câţiva sunt suficient de politicoşi pentru a pretinde că mai vor şi desert. Cred că este echivalentul bărbaţilor pentru mimarea orgasmului. Le place să facă sex cât de mult pot, pentru bărbaţi sexul e ca schimbatul uleiului : se dereglează dacă nu-l primesc regulat. Sexul serveşte multor scopuri, inclusiv comuniunii cu tine, te ajută să te cunoşti mai bine. Practic descătuşezi animalul din tine, pe care societatea îl domesticeşte în fiecare zi. E una din cele mai importante componente din viaţa unui om.

Uneori ni se pare că lucrurile ar putea fi cu totul altfel, mai bune. Vrem un bărbat viguros, încrezător, curajos, romantic, adjectiv şi adjectiv. Vrem o femeie spirituală, cu o inimă mare, fidelă, blândă, adjectiv şi adjectiv. Acel bărbat şi acea femeie poate că sunt reali, undeva. E ca şi cum ar trăi în casa noastră, în vreo cameră căreia nu-i găsim uşa, deşi e atât de aproape încât auzim ecoul vocilor lor. Sau poate că nu avem cheia potrivită ori nu suntem cu adevărat pregătiţi să întâmpinăm acel bărbat ori acea femeie. O lume infinită de posibilităţi.

Nimeni nu poate să-şi dea seama cât de lungă va fi o frază, o poveste până nu ajunge la punct nu-i aşa? Se pare că cineva încearcă să completeze spaţiul gol. Spaţiu. Totul nu e decât o sumedenie de spaţiu de completat. Aşteaptă...

Toţi suntem în şanţ, dar unii dintre noi privesc spre stele.  - Oscar Wilde

Părinţi şi copii...

Asemenea chipului, corpului, sinelui, numele care ne este dat şi în alegerea căruia nu avem niciun amestec, trezeşte în noi sentimente complexe. Numele îţi poate crea un sentiment de inferioritate, poate fi prilej de batjocură, râsete şi porecle.

La fel cum nu cerem noi să venim pe această lume, nu alegem să fim concepuţi ori nu, nu ne alegem părinţii sau rudele. Poate că şi ăsta e un motiv să ne pândească resentimente faţă de ei, cei care ne decid soarta, iau hotărâri în numele nostru şi nu avem cum să ne răzbunăm sau să cerem socoteală. Şi cum nu ne putem lua revanşa...zarurile au fost aruncate!

Unii descoperă când cresc că nici măcar nu au fost doriţi, că mama lor nu a fost altceva decât o toană trecătoare sau că tatăl lor a luat totul ca pe o glumă. Şi atunci, zic eu, copilul nu este părinţii lui dar este etichetat după ei, deci este o sumă a ruşinilor lor combinate.

Dacă stau să ma gândesc nimic nu durează mai mult decât o toană. Iubirile se nasc şi mor, pasiunile se aprind şi se sting, plăcerile la fel, însă rămân uneori drept mărturie publică a nebuniei lor – copiii.

Ceea ce e nedrept şi egoist. Dar sunt atât de multe lucruri îngrozitoare, nedrepte şi continuă să fie, dar şi  lucruri frumoase, întâmplări fericite, veşnica balanţă dintre bine şi rău.

Devenim oglinda propriilor părinţi sau încă un paradox comportamental. Şi frustrant e faptul că, după ce că te-au expus în cruzimea acestei lumi nebune de tot, mai au şi aşteptări, ridică şi ceva pretenţii. Toţi vor să fii un copil uimitor, puternic, inteligent, etc., ca să se poată mândri cu succesele tale. Dar nu orice pui aruncat în gura lupilor devine un erou. Poate că moştenirea cu care ai venit nu e aşa bogată, poate nu eşti înzestrat genetic să faci faţă. 

Toata lumea are aşteptări, faci parte din spectacol fie că vrei fie că nu, mai ales părinţii tăi, eşti creatura lor, caricatura lor. Şi totuşi cât de uşor poţi rătăci calea bună indiferent de origini. Te poţi trezi că ai devenit imaginea schimonosită a unui ideal, silueta deformată a propriei imaginaţii deşi nu ţi-ai propus asta.

Şi totuşi moştenirea genetică e puternică, ideal ar fi să caşti bine ochii, să alegi cu ochii minţii partenerul. Cred că e un fel de consolare faptul că ştii că o să treacă, mâine e o nouă zi. Punct şi de la capăt. Eşti încă supravieţuitor în jungla urbană, cu exemple de frumuseţe morală tot mai rare.

Nu există nenorocire, desigur, care să nu aibă şi micile ei compensaţii, oricât de goale şi teoretice. Universul e plin de lecţii, sunt milioane de lucruri de care habar nu ai, poţi învăţa din legături, din experienţe, din cărţi, din introspecţie, din reverie şi imaginaţie, etc.

În ceea ce priveşte înzestrarea congenitală, ea este bafta fiecăruia, fiecare cu ce are, cu norocul său. Trebuie să rânjim şi să suportăm. Şi ar mai fi situaţia când nu eşti doar tu, mai ai şi fraţi, ceea ce face totul şi mai grozav. 

Spre exemplu, se întâmplă ca doi fraţi să nu aibă altceva în comun decât pântecul care i-a purtat pe amândoi. Sau în fragedă pruncie, când realizezi că sunteţi doi, apare imposibilitatea de a controla acea fiinţă din faţa ta - care se duce în stânga când tu vrei la dreapta, care plânge de foame când tu vrei să dormi, care râde când tu plângi, toate astea urmate de bătăile de joc, şicanele, concurenţa, neîncrederea, antipatia, furia, confruntările, certurile. 

Drept concluzie, nu există ideal, nu există decât o lume imperfectă în care ducem diverse lupte şi avem cruci de purtat, fiecare individual, nu durează nimic şi nu avem nimic, deci nu vă mai lăsaţi înşelaţi de aparenţe.

Şi totuşi, recomand: zâmbiţi florilor şi ierbii, împrieteniţi-vă cu vecinii, cu câinii şi pisicile, păsările, cu oamenii, copacii, cu orice creatură a naturii. Veţi vedea atunci că viaţa va deveni bogată în infinite satisfacţii. În ciuda neajunsului de a te fi născut, poţi găsi un motiv de bucurie în orice. Tu eşti liberul arbitru al vieţii tale, de tine depinde cum alegi să priveşti lucrurile. Viaţa e un film fără subtitrare, în care fiecare înţelege ce vrea.