Asemenea chipului, corpului, sinelui, numele care ne este
dat şi în alegerea căruia nu avem niciun amestec, trezeşte în noi sentimente
complexe. Numele îţi poate crea un sentiment de inferioritate, poate fi prilej
de batjocură, râsete şi porecle.
La fel cum nu cerem noi să venim pe această lume, nu alegem
să fim concepuţi ori nu, nu ne alegem părinţii sau rudele. Poate că şi ăsta e
un motiv să ne pândească resentimente faţă de ei, cei care ne decid soarta, iau
hotărâri în numele nostru şi nu avem cum să ne răzbunăm sau să cerem socoteală.
Şi cum nu ne putem lua revanşa...zarurile au fost aruncate!
Unii descoperă când cresc că nici măcar nu au fost doriţi,
că mama lor nu a fost altceva decât o toană trecătoare sau că tatăl lor a luat
totul ca pe o glumă. Şi atunci, zic eu, copilul nu este părinţii lui dar este
etichetat după ei, deci este o sumă a ruşinilor lor combinate.
Dacă stau să ma gândesc nimic nu durează mai mult decât o
toană. Iubirile se nasc şi mor, pasiunile se aprind şi se sting, plăcerile la
fel, însă rămân uneori drept mărturie publică a nebuniei lor – copiii.
Ceea ce e nedrept şi egoist. Dar sunt atât de multe lucruri
îngrozitoare, nedrepte şi continuă să fie, dar şi lucruri frumoase, întâmplări fericite,
veşnica balanţă dintre bine şi rău.
Devenim oglinda propriilor părinţi sau încă un paradox
comportamental. Şi frustrant e faptul că, după ce că te-au expus în cruzimea
acestei lumi nebune de tot, mai au şi aşteptări, ridică şi ceva pretenţii. Toţi
vor să fii un copil uimitor, puternic, inteligent, etc., ca să se poată mândri
cu succesele tale. Dar nu orice pui aruncat în gura lupilor devine un erou. Poate că
moştenirea cu care ai venit nu e aşa bogată, poate nu eşti înzestrat genetic
să faci faţă.
Toata lumea are aşteptări, faci parte din spectacol fie că vrei
fie că nu, mai ales părinţii tăi, eşti creatura lor, caricatura lor. Şi totuşi
cât de uşor poţi rătăci calea bună indiferent de origini. Te poţi trezi că ai
devenit imaginea schimonosită a unui ideal, silueta deformată a propriei
imaginaţii deşi nu ţi-ai propus asta.
Şi totuşi moştenirea genetică e puternică, ideal ar fi să
caşti bine ochii, să alegi cu ochii minţii partenerul. Cred că e un fel de
consolare faptul că ştii că o să treacă, mâine e o nouă zi. Punct şi de la
capăt. Eşti încă supravieţuitor în jungla urbană, cu exemple de frumuseţe morală
tot mai rare.
Nu există nenorocire, desigur, care să nu aibă şi micile ei
compensaţii, oricât de goale şi teoretice. Universul e plin de lecţii, sunt
milioane de lucruri de care habar nu ai, poţi învăţa din legături, din experienţe, din cărţi,
din introspecţie, din reverie şi imaginaţie, etc.
În ceea ce priveşte înzestrarea congenitală, ea este bafta
fiecăruia, fiecare cu ce are, cu norocul său. Trebuie să rânjim şi să suportăm.
Şi ar mai fi situaţia când nu eşti doar tu, mai ai şi fraţi, ceea ce face totul şi
mai grozav.
Spre exemplu, se întâmplă ca doi fraţi să nu aibă altceva în comun
decât pântecul care i-a purtat pe amândoi. Sau în fragedă pruncie, când
realizezi că sunteţi doi, apare imposibilitatea de a controla acea fiinţă din
faţa ta - care se duce în stânga când tu vrei la dreapta, care plânge de foame
când tu vrei să dormi, care râde când tu plângi, toate astea urmate de bătăile
de joc, şicanele, concurenţa, neîncrederea, antipatia, furia, confruntările,
certurile.
Drept concluzie, nu există ideal, nu există decât o lume imperfectă
în care ducem diverse lupte şi avem cruci de purtat, fiecare individual, nu
durează nimic şi nu avem nimic, deci nu vă mai lăsaţi înşelaţi de aparenţe.
Şi totuşi, recomand: zâmbiţi florilor şi ierbii, împrieteniţi-vă cu
vecinii, cu câinii şi pisicile, păsările, cu oamenii, copacii, cu orice
creatură a naturii. Veţi vedea atunci că viaţa va deveni bogată în infinite
satisfacţii. În ciuda neajunsului de a te fi născut, poţi găsi un motiv de
bucurie în orice. Tu eşti liberul arbitru al vieţii tale, de tine depinde cum
alegi să priveşti lucrurile. Viaţa e un film fără subtitrare, în care fiecare înţelege ce vrea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu