A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. (O. Paler)

luni, 22 aprilie 2013

Părinţi şi copii...





Asemenea chipului, corpului, sinelui, numele care ne este dat şi în alegerea căruia nu avem niciun amestec, trezeşte în noi sentimente complexe. Numele îţi poate crea un sentiment de inferioritate, poate fi prilej de batjocură, râsete şi porecle.

La fel cum nu cerem noi să venim pe această lume, nu alegem să fim concepuţi ori nu, nu ne alegem părinţii sau rudele. Poate că şi ăsta e un motiv să ne pândească resentimente faţă de ei, cei care ne decid soarta, iau hotărâri în numele nostru şi nu avem cum să ne răzbunăm sau să cerem socoteală. Şi cum nu ne putem lua revanşa...zarurile au fost aruncate!

Unii descoperă când cresc că nici măcar nu au fost doriţi, că mama lor nu a fost altceva decât o toană trecătoare sau că tatăl lor a luat totul ca pe o glumă. Şi atunci, zic eu, copilul nu este părinţii lui dar este etichetat după ei, deci este o sumă a ruşinilor lor combinate.

Dacă stau să ma gândesc nimic nu durează mai mult decât o toană. Iubirile se nasc şi mor, pasiunile se aprind şi se sting, plăcerile la fel, însă rămân uneori drept mărturie publică a nebuniei lor – copiii.
Ceea ce e nedrept şi egoist. Dar sunt atât de multe lucruri îngrozitoare, nedrepte şi continuă să fie, dar şi  lucruri frumoase, întâmplări fericite, veşnica balanţă dintre bine şi rău.

Devenim oglinda propriilor părinţi sau încă un paradox comportamental. Şi frustrant e faptul că, după ce că te-au expus în cruzimea acestei lumi nebune de tot, mai au şi aşteptări, ridică şi ceva pretenţii. Toţi vor să fii un copil uimitor, puternic, inteligent, etc., ca să se poată mândri cu succesele tale. Dar nu orice pui aruncat în gura lupilor devine un erou. Poate că moştenirea cu care ai venit nu e aşa bogată, poate nu eşti înzestrat genetic să faci faţă. 

Toata lumea are aşteptări, faci parte din spectacol fie că vrei fie că nu, mai ales părinţii tăi, eşti creatura lor, caricatura lor. Şi totuşi cât de uşor poţi rătăci calea bună indiferent de origini. Te poţi trezi că ai devenit imaginea schimonosită a unui ideal, silueta deformată a propriei imaginaţii deşi nu ţi-ai propus asta.

Şi totuşi moştenirea genetică e puternică, ideal ar fi să caşti bine ochii, să alegi cu ochii minţii partenerul. Cred că e un fel de consolare faptul că ştii că o să treacă, mâine e o nouă zi. Punct şi de la capăt. Eşti încă supravieţuitor în jungla urbană, cu exemple de frumuseţe morală tot mai rare.

Nu există nenorocire, desigur, care să nu aibă şi micile ei compensaţii, oricât de goale şi teoretice. Universul e plin de lecţii, sunt milioane de lucruri de care habar nu ai, poţi învăţa din legături, din experienţe, din cărţi, din introspecţie, din reverie şi imaginaţie, etc.

În ceea ce priveşte înzestrarea congenitală, ea este bafta fiecăruia, fiecare cu ce are, cu norocul său. Trebuie să rânjim şi să suportăm. Şi ar mai fi situaţia când nu eşti doar tu, mai ai şi fraţi, ceea ce face totul şi mai grozav. 

Spre exemplu, se întâmplă ca doi fraţi să nu aibă altceva în comun decât pântecul care i-a purtat pe amândoi. Sau în fragedă pruncie, când realizezi că sunteţi doi, apare imposibilitatea de a controla acea fiinţă din faţa ta - care se duce în stânga când tu vrei la dreapta, care plânge de foame când tu vrei să dormi, care râde când tu plângi, toate astea urmate de bătăile de joc, şicanele, concurenţa, neîncrederea, antipatia, furia, confruntările, certurile. 

Drept concluzie, nu există ideal, nu există decât o lume imperfectă în care ducem diverse lupte şi avem cruci de purtat, fiecare individual, nu durează nimic şi nu avem nimic, deci nu vă mai lăsaţi înşelaţi de aparenţe.

Şi totuşi, recomand: zâmbiţi florilor şi ierbii, împrieteniţi-vă cu vecinii, cu câinii şi pisicile, păsările, cu oamenii, copacii, cu orice creatură a naturii. Veţi vedea atunci că viaţa va deveni bogată în infinite satisfacţii. În ciuda neajunsului de a te fi născut, poţi găsi un motiv de bucurie în orice. Tu eşti liberul arbitru al vieţii tale, de tine depinde cum alegi să priveşti lucrurile. Viaţa e un film fără subtitrare, în care fiecare înţelege ce vrea.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu