un om cu suflet fără margini, un vis fierbinte și neliniștit.
Mi-a topit gheața cu un zâmbet, mi-a pus lumină-n fiecare zi,
și-n prietenia lui adâncă am învățat cine pot fi.
Pictor de umbre și culoare, liber ca vântul călător,
îmi desena pe piele cerul și-mi țesea liniște în dor.
Cu mâinile lui calde, crude, cioplea în lemn și-n suflet viu,
îi dădea formă universului cu un gest simplu, curat, târziu.
În mine-a săpat ca-n stâncă, cu răbdare și adevăr,
și tot ce-a scris în lutul ființei n-a fost vreodată în zadar,
Îi vedeam mâinile cum cioplesc,
Cum inventează forme din nimic
Port dorul ăsta în rucsac ca pe o hartă veche
Mă ghidează în toate călătoriile mele,
Îl car cu mine în tăcere
în felul în care privesc norii,
în entuziasmul față de păduri, valuri și stânci,
în gândul bun care apare, în nostalgia unui vis...
Mi-e dor de nopțile-n povești, de gânduri spuse fără teamă,
de-acel incendiu liniștit cu care-mi încălzea câte-o rană.
Și-n fiecare drum pe care-l bat cu pas de om rănit și bun,
îl port în mine ca pe un ghid la momentul oportun.
Când văd minunile naturii, când simt în piept entuziasm,
îmi amintesc cum respira lumea — altfel
E vibrația aceea rară, ce nu se stinge nici când vrei,
o amintire care cântă în mine când tac munții și tac zeii.
Și știu că-n mine el rămâne: prieten, foc, sculptor, culoare,
un om ce-a rupt din mine veșnic, dar mi-a lăsat și vindecare.
O iubire veche, mare, vie, un fel de cântec ne-mpăcat,
care mă duce-n nostalgie… dar m-a făcut cine sunt azi, cu-adevărat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu