Same old love...

 

Te-aș ține strâns la pieptul meu
Să mai rămâi cu mine măcar o clipă în plus
Să mai plutim cu norii, încă o dată departe de abis.
Răsărituri și dragoste
Zâmbete ce pot alunga frici
Amestecă-mi iar durerea cu plăcerea
Răzbună-te pe mine dar fii cu mine aici.

Tu aștepți o tăcere ce durează deja de prea mult
Eu aștept doar un cuvânt sau poate doar un gând
chiar dacă nu o să mai fie niciodată la fel
Te voi găsi mereu în mine și mă avânt...

Persoana aceasta specială
Ce instant mă face să radiez
Durerea de a o pierde și infernul ce îl trăiesc
Singura îmbrățișare de care am mereu nevoie
și amintirile care mă definesc.

Chiar și cu ochii larg închiși
Te aleg mereu pe tine
Orice se termină cu o atingere, mie îmi convine
Mă fac mică din nou și mă schimbi
De ce să nu fii tu artistul și să mă creezi din lut?

Arunci aceste umbre acolo unde nu ar trebui să fie
Neagă-mă în tine dar hai lângă mine
Sunt doar cuvinte, scrie mai bine pe mine
Fumul viclean ne sufocă și fugim în goană
Tu aștepți, eu aștept...demonii în colț, râzând
Am uitat noi oare toate lucrurile care sunt?

Golește-mă de mine, îngâmfarea să-mi alungi și
Oprește-mi căderea te rog, atunci când te duci...

Mă ascund în flori sătulă de spini

Te aștept mereu pe tine, macul înflăcărat

Mă aștern în întuneric fără coroniță-n păr

Florile de dor și inima fierbinte sau poate friptă

Tu vei înțelege și nu avem unde merge

Orașul e părăsit...

Totul este aici, totul este acum...

Pură nebunie

Ma scurg în tăcere

Șoapte și crăpături

Rămân în umbră
Mă desprind eșuând
Ca de atâtea ori...

Fii tu pentru tine
Pictează-mă în culori
Apoi uită-mă în alte
E doar despre tine, plutind în nori...

Nu-ți mai pot fi aproape
Oricum nu poate fi vorba
decât despre anumite plăceri...

Iubirea înflorește doar o singură dată
Eu încă îmi doresc să nu se mai mintă
Viața mea a rămas demult în altă parte
Inima mea nu știe să se desprindă...

Vinul ăsta face să pară că totul a fost ieri
Forme înșelătoare, cerul e prea departe
Fii tu pentru toate, orgoliul ne desparte
Iubirea mea adesea călătoare
Nu face decât să mă întărâte
Totul îmi lipsește atât de tare
Că nici nu mai pot să văd culori...

Timpul se topește ca o lumânare
Mirajul meu fals, sufletul plânge după tine
În lumea golului și a minciunii
Nu voi găsi niciodată pace pentru mine...

Oceanul meu

Crăpături pretutindeni
Eu nu mă învăț minte
Totul e incomod parcă
Te pândește răceala cuminte.

Schimb de priviri
Suntem în lumea noastră
Nouă nu ne pasă
Doar stăm și privim.

Lumea e mereu preocupată
Altceva nu știe ce sa facă
Dar noi ne avem aproape
Mai ales când suntem departe...

Liniștea se destramă destul de ușor
A venit de nicăieri și nimic devine
Într-o zi o să-mi duci dorul
Și totuși nimeni nu va ști.

Tu, morocănos și rece
Te sărut și îți va trece
Lasă-ți inima să dezlege
Ce mintea nu prea înțelege...

Este toamnă iar umbră călătoare
Împrăștii iarăși dragoste, cunoaștere
Același tu, pretutindeni creezi magie
Și faci artă și-n lume dar mai ales în mine
Printre imagini și cuvinte, zboară cuminte
Sensuri, simțământe și doruri nestinse
Prind forme înșelătoare
Foamea mă cuprinde...

Nu lăsa tăcerea să ne adoarmă
Respiră adânc și vorbește cu mine
Spui că îmi dorești din suflet doar bine
Dar cum sunt eu când tu nu ești cu mine?

Poate că te-ai săturat și nu mai crezi
Poate momentele grele te apasă prea des
Sau au fost prea multe pe care nu le-ai înțeles
Dă-mi voie să mă aproprii, știu că nu ai șters
Dragostea această torță arzătoare
Uneori e prea mult pentru o ființă muritoare
Iubire, sensibilitate și frumusețe
Știi, tu toate mereu mi le inspiri...

Această foame de a avea mai mult
Nu ne odihnim și nu ne bucurăm destul
Dar gura ta mereu mă va convinge
Oceanul meu, tu cuprinzi totul
Știi doar: eu sunt gata să mă arunc!

Toamna...

 

Septembrie e cu ecou în mine

Spaime si arome
Metamorfoze și dileme
Șoarec mic pe unde te mai ascunzi?

Natura se scutură de ce nu îi mai folosește
Frunze le reînnoiește și totul repornește
Noi de ce nu putem șterge totul?
Înviem clipe uitate de alții demult...

Vreme trecătoare și oameni trecători
Alegeri diverse ce alții nu le vor înțelege
Schimbi ceva, perturbi altceva
Vrem doar să părem mai buni în fața altora
Râvnim după fericire dar terfelim totul cu ușurință
Vrem iubire dar devenim repede nemulțumiți
Rațiunea adesea nu folosește la nimic.

O liniște rece, de netulburat, profund amară
Punea stăpânire pe ea dar n-o împiedica
Simțea cum se îndepărta, nici că îi mai păsa.

Fiecare cu amăgirea sa.
Nu se mai vedea în niciun fel, trăia intuitiv
Pitită undeva, cândva, cu cineva.

Cât de rece se simte totul
Și imperceptibilul praf peste toate s-a pus
A venit de nicăieri și nimic devine
Va dormi mai bine mâine
Zâmbește mai fals azi.

Fragmente de frumusețe dar eu mă pierd-n mine
Teribila bestie ce nimeni n-o înțelege
Eu mereu o îmbrățișez strâns
Nu pot lua înapoi ce am spus sau am făcut
Dar pot fi pentru tine cea în care te ascunzi.

Once upon a time, I was young & true...

Același tu...

Te-am visat aseara, imi zambeai cum o faceai tu mereu si-mi povesteai chestii cu acelasi entuziasm. Oare cat ne-om fi schimbat? N-am sunat, nu ti-am scris, mi-am vazut de ale mele, dar gandurile mele...tot despre tine sunt. Locuri noi, oameni noi dar..nostalgii inapoi. Te-am blocat oriunde, ma intreb de ce nu pleci?

Mi-e dor de noi si ma intreb ce vad ochii tai, pe unde iti umbla pasii si ce iti bucura inima...iar ma ratacesc in acelasi labirint, cum sa ies de aici, cum sa uit ca existi? Imi tot spun: nu te mai purta asa! Dar tu imi faci parca vraji, nu ma invat minte. Umerii imi sunt tristi si goi cand nu ma atingi, mi-e dor de povesti dar trebuie sa ma obisnuiesc: tu doar taci...

In mine striga Universul..de unde vin si unde ma regasesc? Unde se duc visele ce mor asa usor? Ce antidot e pentru departe?
Gustul tau nu l-am uitat chiar de esti demult plecat...poate ca doar mi-am hranit iluzia si zau ca as vrea sa ma trezesc din somnul asta adanc dar pare cumva ca visul e pe bune...

Am senzatia ca te cunosc din alta viata si cand ma luai de mana aveam senzatia ca sunt in locul potrivit, ca totul merita. Poate ca de aia mi-e atat de greu sa ma desprind. Ce simt cand suntem impreuna, nu am mai regasit niciunde. Fiorul nemuritor. Poate ca nu am descoperit inca cum sa ma opresc, cum sa te inec..

Stiu ca si tu ai fost ranit, buzele sunt armele, de aia zici tuturor ca nimic nu conteaza de fapt. Activezi ghimpii ca si mine, micule arici. Tu duci luptele in umbra, in singuratate, dar inima ta stie mai bine decat tine, orice ai spune tu, eu te stiu. Ma arde soarele dar eu tot il iubesc! Poate ca asa suntem noi ca vremea de afara,  instabili emotionali, dependenta de nod in gat. Iubirea e dulce si amara, urca si coboara. Poate asa iubesc nebunii desi ne plangem, e ca un drog.

Sub vraja ta încă plutesc si stiu ca în orice e un mesaj ascuns...înca te mai strig, învăț, ma ascund in deja-vu. Cand sufletu-mi cuprinzi stii bine ca ma arunc in abis. Lasa-ma sa mai visez, mai ramai putin cu mine, sufar de dor. Maine facem iar totu' pe dos dar astazi inca este...

Copilul așteaptă cuminte...

Mă simt de parcă un gol imens s-a iscat în mine. Te caut dar...nu pare că am existat, cuvintele mele nu ajung la tine, mă pierd...Nu mă mai porți cu tine în zbor, poate că n-ai fost adevărat și exiști doar în povestea mea.

Am momente când alerg să mă dezleg dar ce alegere e, de fapt, când nu e?

Totul e gata îmi spun dar nu vreau să mă cred. Cum să te scot din mine și din capul meu?

Parcă de-o viață o ardem în tăceri, iar eu cad mereu în gol când nu îmi mai vorbești..încă o dată. Nu, nu spunem nimănui, n-a fost important, doar totul.. Renunțăm la tot, valuri se sparg, timpul se scurge, uităm..cât mă definești.

Nu pot să explic de ce tot vreau să te tot am și să nu pleci niciodată? Tu, soarele...

Cum să te scot din priviri, din vise și amintiri?

Așa tare ne-am schimbat că nu mai e nimic adevărat? Nu mai putem pluti ca altădată? E prea haotic totul, sunt eu nebună dar te iau cu mine...Vreau să fug, să spulber acest dor nebun, știu, nu ne mai întoarcem dar se simte karma din plin, ne fură starea, nu-ți mai vorbesc dar îți scriu, mă topesc iar. Închid ochii și respir adânc, ești galaxia mea din care nu mă satur să gust, nu pot schimba asta.

Așa e scris în lună și-n stele

Să-mi fie visuri calde și senine

Dar să prind doar bucăți din tine?

Ăsta e daru tău infinit?

Totu-i așa vraiște, unde mi-e nirvana promisă?

Sufletul mi-e șchiop, ba mă prăbușesc, ba zbor.

Mă îndrăgostesc de un vis, inima nu îmi tace, ochii nu ți-i văd, degeaba merg oriunde dacă nu suntem amândoi de mână. Nimeni nu e de ajutor. Mâinile mele te caută, nu mai ajung la tine așa că te ascund cum pot în mine. Îmi închid pleoapele strâns, doar așa te reverși puternic în mine. Nu mai am de mult hotare, inima mea e pierdută în valuri, contrar oricărei rațiuni. Praf de stele aruncat în lume...rătăcesc. Greșeala mea e oare că am simțit prea mult totul?

Și mâine la fel o să greșim?

Amorțire

Gânduri bizare îmi dau târcoale...

Lumea întreagă aleargă înainte, iar eu stau de cealaltă parte a gardului, fluturând din mână la oameni care oricum nu se mai uită spre mine, lasându-mă în urmă. Rămân suspendată într-un timp mort.

Motivele sunt întotdeauna egoiste și primare. Scuzele pe care le născocim în schimb, sunt complicate. Parcă viața tuturor nu e decât o încrengătură de secrete și minciuni. Niciodată nu poți știi cine este o persoană cu adevărat, dincolo de aparențe. De fapt, un om te lasă să-l cunoști cât și cum vrea el. Însă tocmai ceea ce nu spune, face diferența. 

A sta comod într-o închisoare autoimpusă este mai ușor decât să te cercetezi efectiv.

Și dacă așa cum spunea cineva: este obligația morală a oamenilor să caute bucuria, de ce n-o caută? Dacă o picătură de bucurie pe care o creezi poate modifica oceane întregi de negativitate, de ce n-o facem?

De ce e așa greu să te mulțumești cu o viață banală?

Lucrurile extraordinare sunt incitante și ne cheamă cu trâmbițele și culorile lor vii. Dar sunt atât de fragile. Se spulberă înainte să realizezi ce s-a întâmplat. Totuși, sunt șanse în căutarea cărora te pornești, deschideri spre marea de posibilități. Cum îți găsești pacea, echilibrul în vremurile astea?

M-am gândit că toate lucrurile aveau poate altă realitate, pe care eu n-o văzusem până atunci.

N-am priceput ce vedeam, ce simțeam. Senzația asta de distanțare vine din depărtare...

Întuneric...

Exista acel întuneric în noi pe care avem
impresia ca nimic nu-l poate alunga. Uneori îl negăm cu îndârjire, îl îngropăm prin muncă sau extenuare, facem tot ce e necesar să ne ținem ocupați. Însă...tot acolo e. Stă ascuns, îngropat în noi înșine.

Toate acele momente în care n-am spus ce aveam pe suflet, ce ne sâcâia, răspândesc întunericul. Pur și simplu, ne înecăm în noi înșine, chiar sub văzu tuturor.

Uneori, în acel cotlon întunecat, se retrag iubirile ca să moară. Și simțim asta dar ne ascundem. La bază stă mereu frica.

Sunt acele nopți însingurate și fără somn, zilele acelea în care umbli cu gândurile razna și ușa ta spre lume este închisă. Simți că nimeni nu te poate înțelege, nu ai chef de sfaturi înțelepte, nu ai răbdare.

Cred că înțelegem foarte puțin, iar din ce înțelegem mare parte e greșit. Poate că suntem prea orbi și plini de greșeli. Sau poate că asta e și ideea..să învățăm câte ceva.

Strădaniile noastre sunt mereu însoțite de speranță. M-am dezamăgit singură prin comportamentul meu și m-au dezamăgit și alții. Realitatea e cruntă, neîndurătoare, de cele mai multe ori. De aceea, inventăm povești. Ca să facem față.
Asta nu înseamnă că nu merită prețuită, studiată lumea. Lumea asta e îndeajuns de mare și frumoasă și dacă avem noroc și încăpățânare, putem chiar să ne bucurăm de viață. Ce nu putem ocoli, trebuie să răbdăm. Așa auzise undeva.

Dacă te complaci în tristețe, e ca o mlaștină...unde te uiți,vezi necazuri. Vederea devine tulbure dacă nu te stăpânești. Totuși, nu poți crede toate aiurelile.

Uneori nu vrem să le dezvăluim celorlalți prea mult despre noi înșine, ni se face frică că le-am putea pierde aprecierea, prietenia. Așa că ne abținem, ne ascundem în întuneric...

Dacă tai ceva mai adânc, începi să vezi lucruri mai întunecate. Care nu-ți plac deloc. Mai ales când oamenii trăiesc laolaltă, ies la iveală lucruri, apeși pe butoane. Depinde mult cum gestionezi lucrurile, câtă înțelegere ai, câtă dragoste. E și frumos și greu. Perfecțiunea e ceva doar de suprafață. Poate că problema este că suntem mai îndrăgostiți de dragoste decât de realitatea celuilalt. Și nu știu de ce dar rareori ne comunicăm unii altora, așteptările reale.

Și dacă nu va mai fi la fel, va fi altceva. Observă. Întotdeauna poate fi util.

Primăvara asta a fost o primăvară a întrebărilor, o reamintire bruscă a faptului ca viața ne scapă printre degete și nici nu ne dăm seama. Fericirea e mereu în altă parte, altfel, în timp ce pretindem că totul e în regulă. Ne pierdem în plăceri superficiale chiar dacă ne putem frânge oricând. În astfel de momente, realizezi ce relații toxice întreții, ce-ți lipsește și ce ai deja. Vezi viața dincolo de măști și de ce nu mai ai nevoie. Depinde de mine să îi dau culoare și veselie fiecărei zile, cum la fel depinde de mine să nu mă înec. Până uit iar. Dar un lucru știu sigur: dragostea de viață aduce mereu lumină, bucurie, calm. Iar asta schimbă totul.

Departe de tine...

Întotdeauna am fost genul de fată care s-a lăsat purtată de val. Nu m-am întrebat niciodată unde mă va duce o relație sau ce înseamnă în viața mea. Pur și simplu, am făcut ce am simțit, nu m-am prea obosit să-mi pese. Grămada de posibilități se va revela oricum.

Dragostea adevărată, obsedantă, te înalță și te face să simți că zbori dar totodată îți arată gustul amărui al pierderii, durerea, suferința care te înebunește.
Atunci când vrem să credem ceva, asta facem. Nimic nu ne oprește. Dacă analiza prea mult lucrurile, o știa prea bine, va face greșeli. Dar prezența lui, se simte puternic, chiar și în absență.

Oricât ar fi de inteligenți și cu experiență, oamenii nu se pot debarasa de prejudecăți. Lucrurile pe care nu le spunem, ne apasă cel mai mult. Ne petrecem viața ascunzându-ne și devorând lumi.

Sunt lucrurile ceea ce credem noi că sunt? 

Cât de mici suntem în marea schemă a vieții. E înfricoșător.

Unele lucruri nu se schimbă niciodată...Așa facem mereu. Avem momentele noastre împreună și apoi nimic. De ce mă face să mă simt așa de fiecare dată? Timpul își pierde orice valoare, totul dispare ca prin magie. De multe ori, lupt împotriva a tot ce mă atrage către el ca un magnet și-l denigrez cât pot de tare. Eforturi inutile, căci mă trezesc de unde am pornit, ba mai atașată. Nu vreau să mă mai las prinsă în jocul lui idiot, în ceața care-l învăluie, în nebunia care mă-nebunește. Turnul lui sacru fir-ar să fie. Nu mă pot abține niciodată, indiferent ce se întâmplă. E sfâșietor.

Și totuși, uite-mă aici, stau și îmi vin în minte toate dățile în care m-a făcut să zâmbesc și ne-am distrat teribil. Mi se face dor..ca de fiecare dată. Are el un mod aparte de a sărbători viața și dragostea. Omul meu preferat din tot universul. Un dinamism uimitor, o libertate sălbatică și cred că m-a contaminat și pe mine, fără să-mi dau seama. M-a făcut să-mi doresc lucruri. Altfel. La naiba, astea nu se uită. El e oceanul pentru mine, indiferent de câte ori îmi întoarce spatele.  Ar trebui să știu să mă comport mai bine dar judecata mea devine îndoielnică când vine vorba de el. Mă face să simt că nu pot respira cum trebuie, că ceva îmi lipsește și restul nu e viață adevărată. El poate goni într-o singură clipă, tot frigul din mine. Niciodată nu pot sta supărată pe el, înțeleg, chiar dacă mă sperie uneori universul dinăuntrul lui, umbrele ce-l domină. Vesel, zâmbitor, jucăuș, așa imi doresc să fii mereu.

Felul cum mă face el să mă simt, doar asta am în minte. Las istoria să se repete ca o netoată, știu, dar aș lăsa-o iar și iar doar ca să mai am parte de tine încă unpic. Dacă asta este dragoste adevărată, atunci nu e altceva decât un joc crud și absurd, care mă demolează sistematic. Ce-mi pasă că nu meriți? Că totu-i în van și-mi aduci iar suferință? Inima îmi tresaltă și nu pot renunța. Mă farmecă de fiecare dată când e prin apropriere, e năluca mea hoinară, trăiesc intens și apoi, oricum se evaporă orice îmi propun inițial. Îmi arată ce magie au lucrurile simple și apoi dispare. Mă prăbușesc și mă ridic cum pot. Poate că ăsta e rolul lui. Să mă deschidă. După cum spunea cineva, toate lucrurile minunate sunt unpic ciobite, imperfecte.

Oamenii se schimbă, merg mai departe, uită și uneori tu nu mergi împreună cu ei. Asta-i viața.

Înțelepciunea inimii...

De cele mai multe ori, pentru noi, realitatea nu este ceea ce este ci ceea ce am decis noi că este. Comportamentul unei persoane adesea nu arată decât ceea ce observatorul își imaginează că vede. Cumva oamenii nu mai văd ceea ce au în față, ci ceea ce au fost antrenați să vadă.

Începem prin a trage concluziile după care încercăm să le demonstrăm. Ceea ce e destul de absurd. Suntem prea adormiți ca să ne dăm seama cât rău ne facem singuri. De regulă, oamenii nu-și dau seama cât de norocoși sunt până când situația lor nu se înrăutățește și mai tare.

După cum spunea un mare înțelept: nu există bucurie mai mare decât să nu ai niciun motiv de tristețe; nu există bucurie mai mare decât să te bucuri de ceea ce ai. Numai cei mulțumiți sunt cu adevărat liberi.

Orice relație înseamnă o interacțiune. Orice interacțiune conduce la o mai bună cunoaștere de sine. Relațiile cu cei apropriați ne pot ajuta să ne eliberăm din condiționare, permițându-ne să vedem cum și unde suntem blocați, ce avem nevindecat în noi, ce socoteli nu ne-am încheiat cu trecutul. Relațiile ne confruntă cu lucruri din noi înșine pe care nu le putem suporta. Când trăim singuri, de multe ori nu suntem conștienți de tiparele noastre, pentru că trăim în ele. Dificultățile din intimitate ne arată la ce trebuie să lucrăm ca să intrăm într-o relație mai profundă cu noi înșine și cu ceilalți. Să ardem vechile tipare de eschivare și negare, pentru a avea relații mai armonioase.

Majoritatea defectelor pe care le vedem la alții și le reproșăm cu înverșunare, ne aparțin de fapt nouă dar nu suntem conștienți ori nu le-am acceptat încă. Indiferent de ocazie, durerea servește exclusiv egoului. Ego-ul e mereu fragil și ușor de rănit. Când toate lucrurile sunt în armonie, nimeni nu-și mai amintește de ego. Iubește-i și acceptă-i pe ceilalți așa cum sunt. Cele mai mari obstacole în relații sunt de fapt poveștile noastre despre cum credem că ar trebui să fie totul, poveștile pe care le fabricăm despre noi, despre ce se va întâmpla, etc. Fără conștientizare și o comunicare deschisă, sinceră și asumare, n-avem nicio șansă să ne înțelegem. E nevoie de calm și seninătate. Răbdare. Luciditate. 

Indiferent ce apare, putem învăța să acceptăm acel lucru și să îl lăsăm să fie așa cum este. Să ne permitem să ne simțim inima și să ne împrietenim cu ceea ce există.

Iubirea adevărată eliberează, nu înlănțuie...

Această experiență a conștientizării fără opinii, fără judecăți critici și fără așteptări, te face să te simți liber și bucuros la fel ca un copil care observă și admiră minunile vieții. Din ”puritatea inimii” se vede cel mai bine.

Atunci când începi să apreciezi frumusețea din jurul tău, din ce în ce mai multe lucruri frumoase îți ies în cale. Cred că cheia fericirii constă în deschidere, flexibilitate și mai ales, renunțarea la așteptări...

Bogăția seninătății plină de detașare...