Copilul așteaptă cuminte...

Mă simt de parcă un gol imens s-a iscat în mine. Te caut dar...nu pare că am existat, cuvintele mele nu ajung la tine, mă pierd...Nu mă mai porți cu tine în zbor, poate că n-ai fost adevărat și exiști doar în povestea mea.

Am momente când alerg să mă dezleg dar ce alegere e, de fapt, când nu e?

Totul e gata îmi spun dar nu vreau să mă cred. Cum să te scot din mine și din capul meu?

Parcă de-o viață o ardem în tăceri, iar eu cad mereu în gol când nu îmi mai vorbești..încă o dată. Nu, nu spunem nimănui, n-a fost important, doar totul.. Renunțăm la tot, valuri se sparg, timpul se scurge, uităm..cât mă definești.

Nu pot să explic de ce tot vreau să te tot am și să nu pleci niciodată? Tu, soarele...

Cum să te scot din priviri, din vise și amintiri?

Așa tare ne-am schimbat că nu mai e nimic adevărat? Nu mai putem pluti ca altădată? E prea haotic totul, sunt eu nebună dar te iau cu mine...Vreau să fug, să spulber acest dor nebun, știu, nu ne mai întoarcem dar se simte karma din plin, ne fură starea, nu-ți mai vorbesc dar îți scriu, mă topesc iar. Închid ochii și respir adânc, ești galaxia mea din care nu mă satur să gust, nu pot schimba asta.

Așa e scris în lună și-n stele

Să-mi fie visuri calde și senine

Dar să prind doar bucăți din tine?

Ăsta e daru tău infinit?

Totu-i așa vraiște, unde mi-e nirvana promisă?

Sufletul mi-e șchiop, ba mă prăbușesc, ba zbor.

Mă îndrăgostesc de un vis, inima nu îmi tace, ochii nu ți-i văd, degeaba merg oriunde dacă nu suntem amândoi de mână. Nimeni nu e de ajutor. Mâinile mele te caută, nu mai ajung la tine așa că te ascund cum pot în mine. Îmi închid pleoapele strâns, doar așa te reverși puternic în mine. Nu mai am de mult hotare, inima mea e pierdută în valuri, contrar oricărei rațiuni. Praf de stele aruncat în lume...rătăcesc. Greșeala mea e oare că am simțit prea mult totul?

Și mâine la fel o să greșim?

Amorțire

Gânduri bizare îmi dau târcoale...

Lumea întreagă aleargă înainte, iar eu stau de cealaltă parte a gardului, fluturând din mână la oameni care oricum nu se mai uită spre mine, lasându-mă în urmă. Rămân suspendată într-un timp mort.

Motivele sunt întotdeauna egoiste și primare. Scuzele pe care le născocim în schimb, sunt complicate. Parcă viața tuturor nu e decât o încrengătură de secrete și minciuni. Niciodată nu poți știi cine este o persoană cu adevărat, dincolo de aparențe. De fapt, un om te lasă să-l cunoști cât și cum vrea el. Însă tocmai ceea ce nu spune, face diferența. 

A sta comod într-o închisoare autoimpusă este mai ușor decât să te cercetezi efectiv.

Și dacă așa cum spunea cineva: este obligația morală a oamenilor să caute bucuria, de ce n-o caută? Dacă o picătură de bucurie pe care o creezi poate modifica oceane întregi de negativitate, de ce n-o facem?

De ce e așa greu să te mulțumești cu o viață banală?

Lucrurile extraordinare sunt incitante și ne cheamă cu trâmbițele și culorile lor vii. Dar sunt atât de fragile. Se spulberă înainte să realizezi ce s-a întâmplat. Totuși, sunt șanse în căutarea cărora te pornești, deschideri spre marea de posibilități. Cum îți găsești pacea, echilibrul în vremurile astea?

M-am gândit că toate lucrurile aveau poate altă realitate, pe care eu n-o văzusem până atunci.

N-am priceput ce vedeam, ce simțeam. Senzația asta de distanțare vine din depărtare...