Gânduri bizare îmi dau târcoale...
Lumea întreagă aleargă înainte, iar eu stau de cealaltă parte a gardului, fluturând din mână la oameni care oricum nu se mai uită spre mine, lasându-mă în urmă. Rămân suspendată într-un timp mort.
Motivele sunt întotdeauna egoiste și primare. Scuzele pe care le născocim în schimb, sunt complicate. Parcă viața tuturor nu e decât o încrengătură de secrete și minciuni. Niciodată nu poți știi cine este o persoană cu adevărat, dincolo de aparențe. De fapt, un om te lasă să-l cunoști cât și cum vrea el. Însă tocmai ceea ce nu spune, face diferența.
A sta comod într-o închisoare autoimpusă este mai ușor decât să te cercetezi efectiv.
Și dacă așa cum spunea cineva: este obligația morală a oamenilor să caute bucuria, de ce n-o caută? Dacă o picătură de bucurie pe care o creezi poate modifica oceane întregi de negativitate, de ce n-o facem?
De ce e așa greu să te mulțumești cu o viață banală?
Lucrurile extraordinare sunt incitante și ne cheamă cu trâmbițele și culorile lor vii. Dar sunt atât de fragile. Se spulberă înainte să realizezi ce s-a întâmplat. Totuși, sunt șanse în căutarea cărora te pornești, deschideri spre marea de posibilități. Cum îți găsești pacea, echilibrul în vremurile astea?
M-am gândit că toate lucrurile aveau poate altă realitate, pe care eu n-o văzusem până atunci.
N-am priceput ce vedeam, ce simțeam. Senzația asta de distanțare vine din depărtare...
