O țestoasă...

Uneori simt că trăiesc pe lângă mine, nu în mine. Oboseala constantă taie curiozitatea, bucuria, chiar și toleranța. De acolo și senzația că nimic nu mai are gust.

Felul banal în care ne trăim viețile fără să mai fim treji. Nu din răutate, ci din inerție. Ne punem pe pilot automat, bifăm zile, muncă, facturi, relații care merg ,,din obișnuință", și uităm că viața nu e o listă de sarcini. Un drum cu autenticitate. Cu toată conștientizarea, tot uit constant. Ori mă pierd în prea multe adâncimi...

O țestoasă se mișcă încet, dar ajunge mereu unde trebuie, pentru că nu se grăbește fără scop. Oamenii moderni, aleargă constant, dar nu știu de ce sau unde vor să ajungă. Orbecăiesc. Țestoasa simbolizează omul care își urmează drumul interior, nu presiunea din jur. Am învățat că nu contează viteza, ci direcția și conștiența. Când știi de ce faci ceva, nu mai e nevoie să alergi — drumul te poartă firesc. Mereu m-am simțit ca o țestoasă. Am preferat să merg calm, fără grabă, dar constant, cu pași calculați. Important e să nu renunți, chiar dacă ți se spune că n-o să ajungi nicăieri în ritmul ăsta. Țestoasa, face ceea ce are de făcut, ghidată de instinctul și sensul ei natural — să ajungă la mare. Fiecare pas e parte din scop, nu o corvoadă.

Oamenii, aleargă din inerție: carieră, bani, status, dar fără o destinație clară. Așa ajung epuizați și goi pe dinăuntru, deși „se mișcă repede”. Sindromul de turmă.

Țestoasa știe unde merge, nu se lasă distrasă de zarva din jur și nici nu se compară cu altcineva. 

Eu îmi doresc să trăiesc simplu și conștient, cu spațiu pentru gândire, curiozitate și libertate.

Nu caut sensul prin carieră, ci prin stare: echilibru, timp, tăcere, introspecție, plăcere autentică. Asta e versiunea mea de a „merge ca țestoasa” — lent, dar aliniată cu ce sunt. Declarația mea de libertate e că nu trebuie să „mergi undeva” ca să merite drumul, ci să trăiești drumul cu sens, să te bucuri de călătorie. 

Mă ghidează bucuria, nu ambiția și simt eu că mă duce fix unde trebuie. Tot ce mă încetinește, dar mă adâncește, e potrivit pentru mine. Nu sunt făcută pentru haos constant sau presiune de viteză. 

Nu mă grăbesc. Ceea ce e al meu nu cere viteză. Aleg calmul, curiozitatea și plăcerea de a fi aici, nu doar de a ajunge. Când e liniște și nu e gol, poți spune că ți-ai găsit ritmul interior. Nu ai nevoie de mulțime, ci de sens. Uneori oamenii potriviți apar exact când nu-i cauți, dar trebuie să ai energia pregătită să-i primești. Să le onorezi prezența, fiindcă noi toți putem învăța unii de la ceilalți, în fiecare zi.

• Every place on earth is better when the only goal is to have a good time!

Trăiește viața care ți se potrivește...

Trebuie să înveți să gândești pentru tine. Nu pentru alții, nu pentru ce „ar trebui”, ci pentru ce simți cu adevărat. Să nu mai romantizezi o viață care nu-ți aparține, dar să începi să pui mai multă culoare în a ta.

Viața nu e un maraton spre o destinație perfectă. E un dans lent, ca o duminică senină, caldă, hrănitoare. Uneori, tot ce ai de făcut e să încetinești, să respiri adânc și să-ți spui: voi fi bine!

Gândurile negative sunt inevitabile, dar nu trebuie să le lași să-ți încarce mintea ca o boală tăcută. Un singur gând prost plantat adânc îți poate strica tot echilibrul. Și-atunci, de ce să-l lași să înflorească?

Sunt momente în viață când ai vrea să uiți tot. Să fugi, să dispari. Dar nu poți fugi de tine. Ce nu e procesat te prinde din urmă, mereu. Cu un preț.

Chiar e musai să avem o viață palpitantă? De ce ne simțim vinovați că trăim o viață simplă? De ce o viață „banală” pare o insultă? Poate că nu e nevoie să fie totul spectaculos. Poate că bucuria e în firescul de zi cu zi. Și dacă nu e palpitant ce faci, dar e sincer și îți aduce pace, nu e deja destul?

Dar de ce, când nu trăim cu adevărat, simțim că murim?

Neputința. Umilința.

Golul ăla sufletesc care te sapă încet. Senzația aia de „nimic”.

Și totuși, chiar și din fundul prăpastiei poți ieși. E greu, dar nu imposibil. Mai ales dacă începi să-ți aduni viața nu prin idealuri mărețe, ci prin experiențe mici și autentice.

Fericirea nu e departe de noi. E chiar aici, în lucrurile aparent neînsemnate. Într-o vorbă spusă cu sinceritate. Într-un gest simplu. Într-o cafea băută în liniște. Într-o carte bună, în sunetul valurilor mării.

Viața nu trebuie să doară pentru totdeauna. Suferința nu e o medalie și nici o condamnare. Oricât de greu ți-ar fi, tot poți alege altceva.

Presupun că suntem cu toții detectivi în povestea propriei vieți. Căutăm flămând indicii ca să înțelegem de ce suntem aici, punând cap la cap, fragmentele propriei existențe, încercând să ne dăm seama cine suntem în comparație cu cei care ar trebui să fim. Parte din mulțime, manipulată prin interfață, atât de multe am ratat în fuga mea...

Așa că nu mai aștepta „momentul perfect”. Trăiește viața care ți se potrivește cel mai bine. Nu cea care dă bine pe internet, nu cea care mulțumește pe alții, ci viața pe care o poți iubi — cu totul, chiar și când doare.

Doar o vreme...

Te apropii ca vântul care adie în ceafă,

cu vorbe de miere și pași fără hartă,

apoi dispari ca un fum de tămâie,

lăsând un piept gol și-o migrenă târzie.

E doar un joc? E iar un test? E doar frica din tine?

Sau te sperie gândul că ai vrea să-ți fie bine?

Mă cauți flămând, mă vrei toată 

Și apoi taci ca o vină ce lasă pată,

Ești haos cu ochi blânzi, ești frig în ardoare,

Faci din comunicare o luptă și peste liniște tragi zăvoare

Eu, tornadă de doruri și furtună, 

Tu, băiatul care fuge și gonește

când simte că se naște ceva ce-l strânge.

Îmi vrei sufletul, da’ nu știi ce să faci cu el

Azi spui că ți-e dor și mă porți ca pe-un vis,

mâine dispari fără urmă, de parcă nici nu ne-am fi scris.

Și eu nu-s templu să te rogi, apoi să pleci

Nici labirint să te pierzi în mine pe trepte reci

E furtună în tine și m-ai prins în ea

Dar eu nu vreau să fiu vremea ta

Torn un vin roșu în paharul tăcerii

Îl beau pentru mine, pentru tot ce am lăsat

Pentru tot ce mi s-a promis și nu s-a livrat

Oamenii nu se schimbă, un alt port abandonat...

Tu cel care fugi...

Stiu că îmi este ex

Nu mă mai conectez
Dar cumva mă împleticesc
Și tot caut un context...

În interior simt că-mi este dor
Ceva mai deep, mai concludent,
Dor prin absență și omisiune,
Toxic, inegal, cu multă amărăciune...

Poate într-o altă viață, când te vei opri din rătăcire,
Mă vei ține strâns de mână și mă vei iubi nu doar atunci când îți convine
Ci pentru că sunt eu, a ta, fără suspine...

Tu care fugi de tot ce e viu
Nu mai pot fi canapeaua ta emoțională,
Tu nu contezi nici măcar pentru tine,
Fugi azi și fugi și mâine, pentru că nu poți iubi matur,
Mereu critic, rece și tăios
Mă dezleg de tot ce nu e frumos,
Sunt foc și sens și drum întreg,
Simțeam că ești "acasă" dar e o casă 

unde becurile ard intermitent și podeaua e nesigură...

Ecou...

Mi-e dor de tine ca de aerul tăcut,

Ce-n pieptu gol se zbate neștiut,

Unde e lumina dintr-un tunel nesfârșit?

Mă-nghite bezna care-n mine s-a pornit...

Dragostea noastră - o vibrație rară,

S-a transformat într-un strigăt mut și gol

Personaje într-o lume de ceară,

Când mă atingi se înclină Universul, 

Când pleci, mă-nghite golul, îmi strică mersul...

Ai fost lumină crudă, caldă, vie

Dar sunt din nou în umbre, goală pe hârtie

Te port în mine ca pe un cântec întrerupt,

Pierdută în labirintul meu de frici, tu decis doar să fugi...

Suntem un carusel de tot și nimic,

Zburăm, ne prăbușim și navigăm iar

Un dans de foc și ceață ca un jurământ

Se prăbușesc toate în lipsa oricărui cuvânt...

Ecoul unei amintiri străine

Am fost și noi ca oricine dar,

Eu încă-ți simt vibrația în piele,

Și nopți sunt multe cu dureri rebele...

Ne-am găsit în întuneric și ne-am pierdut în același loc,

Doru' ăsta nu e blând, e animal sălbatic ce-mi zgârie pieptu cu foc,

Eu încă râd în mijlocul furtunii și cred în contopiri

Oricât de lipsit de sens ar fi acest "tot"

M-am pierdut în tine cu atâta sete

Și deși doare, mă las să cad în gol...

Tu inimă...

Nu te teme de goluri, ele sunt spațiul în care urmează să înflorești.

Ai crezut că ești singură, dar ai fost mereu în compania unei forțe invizibile: sufletul tău. Vei fi bine și om de lumină, promit.

Ce te așteaptă nu seamănă cu ce ai trăit.
Pentru că de data asta, vei alege cu inima liberă, nu cu frica.
Vei iubi nu ca să fii completă, ci pentru că ți-ai amintit că ești întreagă.

Într-o dimineață, te vei trezi și vei ști.
Vei simți că a venit momentul.
Să pleci.
Să începi.
Să spui.
Să scrii.
Să creezi.
Să trăiești așa cum doar tu știi.

Tot ce e al tău vine.
Nu cu zgomot, nu cu promisiuni,
ci cu claritate, fluență și recunoaștere.
Pentru că atunci când nu te mai cauți în alții, Universul vine și te găsește el.

Doar renunță la tipare vechi, frici sau compromisuri și vei păși într-o versiune a ta mai autentică, mai vie.

Ai un drum care e al tău, nu al societății – și vei fi recunoscută pentru cine ești cu adevărat.

O femeie care renaște din propriul foc, cu o mână întinsă către stele și alta peste inimă.

Ea nu mai caută salvatori – ea devine creatoare de sens.

Tu care vii, nu bate la ușă,

Căci ți-am lăsat-o deschisă din alte vieți.

Te simt în vise, în liniștea serii,

În felul în care inima mea știe… fără dovezi.

Ai mers prin foc, cum am mers și eu,

Ai cărat doruri tăcute, nevăzute,

Dar acum ne recunoaștem dincolo de trup,

Ca două stele ce ard din trecut.

Nu-ți cer să mă salvezi,

Doar să mergem împreună,

Pe un drum în care nu ne mai pierdem,

Ci ne ținem de mână.

Vino cu zâmbet, cu liniște, cu dor,

Căci inima mea nu mai caută zgomot,

Ci adevăr.

Iar tu… ești adevărul meu cu ochi vii și suflet cald.