Ataşamentele...

Primul pas e să le identifici, faci asta doar fiind sincer cu tine însuţi. Nu ai nevoie de lucruri, nu ai nevoie de persoane ca să vezi ce te ţine pe loc sau îţi dăunează.

Nu poţi face loc experienţelor noi decât renunţând la cele vechi, golind locul ocupat. Ştiu foarte bine că unele lucruri sunt făcute să dureze doar câteva momente, sunt doar clipe, însă mintea are obiceiul de a fantasma, de a idealiza anumite experienţe. Oricât de multă bucurie ţi-a creat un moment, oricât de intens l-ai trăit, nu-l mai poţi trăi acum.

Pentru că fiecare experienţă e unică şi cu cât te încăpăţânezi să cauţi să recreezi un moment care a fost plăcut, cu atât ratezi să te bucuri de experienţele din prezent. Să trăieşti în trecut, oricât de frumos a fost, nu e o soluţie pentru că îţi blochează accesul spre altele mai bune, mai minunate. E doar o capcană a minţii prin care nu faci altceva decât să te îndepărtezi de bucuria care ţi-o oferă momentul de acum. Totuşi, fac parte din experienţa umană ataşamentele, nu trebuie să te simţi vinovat, ideea e să ştii ce efecte pot avea acestea, să le conştientizezi.

Ataşamentele duc la suferinţă, trăieşte clipa e un principiu bun, pentru că totul e într-o schimbare permanentă în această realitate. Dacă tu te ataşezi de ceva/cineva iar acel ceva/cineva suferă schimbări, tu eşti dezamăgit, frustrat şi suferi.

Viaţa e scurtă şi e bine să îţi pui problema cum poţi scăpa de acele ataşamente existente, pentru că nu suntem stăpânii a nimic din ce există în această lume şi cu cât ne agăţăm mai mult de lucruri şi oameni, cu atât mai repede le-am putea pierde. De fapt, asta se numeşte frica de abandon.

Libertatea este o miză enormă, majoritatea indivizilor aspiră la ea, dar nu ştiu cum s-o folosească.

Ce haios e faptul că născocim tot felul de motive ca să nu iubim, de teamă că vom suferi, că vom fi părăsiţi într-o bună zi. Şi totuşi cât de tare iubim viaţa, ne agăţăm de ea ca de potul cel mare, deşi ştim că şi ea ne va părăsi într-o bună zi.

Nu trebuie să lipeşti cioburi, ci să trăieşti ce ai de trăit. Nu trebuie să te proiectezi în viitor, nu ai de unde să ştii niciodată ce va urma. Lucrurile nu se petrec niciodată aşa cum am prevăzut noi.  

Numai că toate lucrurile se petrec cu o viteză uluitoare, de aceea, ar fi bine să apreciem ce avem azi, acum.Lăsând ataşamentele, oricum nu poţi opri clipa, bucură-te de greşeli căci greşelile nu contează, contează doar ce trăim. Ne simţim veşnic ataşaţi de părinţi şi e firesc să fie aşa, căci imaginea lor ne urmăreşte o viaţă, însă nu rezolvi nimic dacă îţi acuzi la nesfârşit părinţii sau pe cei din jur pentru toate relele din viaţa ta, îi poţi învinovăţi pentru încercările dureroase, pentru propriile slăbiciuni, pentru propria laşitate, dar, în cele din urmă, eşti doar tu responsabil pentru propria existenţă, devii ceea ce ai hotărât să fii.

Poate că ar fi cazul să nu mai dramatizăm atât şi să ne trăim viaţa aşa cum ştim, cu ce avem, cu ce putem face, să ne păstrăm mereu zâmbetul pe buze, să învăţăm să îi apreciem pe cei din viaţa noastră, căci nu ştim când ne trezim că le ducem dorul şi nu le mai putem adresa o vorbă. Spre exemplu, uneori, părinţii şi copiii au nevoie de ani de zile ca să se întâlnească, ca să se aproprie, iar toţi anii în care şi-au lipsit unii altora nu mai pot fi recuperaţi. Un tată îi mărturiseşte fiicei sale pe patul de moarte cât de mult i-a lipsit şi cât regretă că nu mai poate face nimic ca să recupereze anii pierduţi: „I-am lăsat ca un tâmpit să treacă, fiindcă îmi închipuiam că am obligaţii, că am de jucat un rol, când, de fapt, singurul teatru din viaţa mea era acolo unde te aflai tu.” Degeaba mai regretăm apoi, toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus, dacă timpul lor a apus.

Orice lucru în viaţă ne este necesar, dar în echilibru, cu măsură şi respect. Totul trebuie înţeles, discutat, ajustat.